Monica Manolachi

Ioana, apreciez vigoarea discursului despuiat de brizbizuri și refuzul așteptării beckettiene. Te citesc aproape de fiecare dată. Eu zic să stea Godot acolo la el și noi să ne vedem de treburile noastre. Dacă o veni, e bine venit. Dacă nu, e treaba lui. Noi l-am tot invitat.

Diana, am citit și ieri o poezie de-a ta și uite că azi mai citesc una. Mărturisesc că versul “glasul ei se rotește în mine” se va roti de acum și în mine. Poemul acesta curgător ca un izvor pare o poveste spusă într-o călătorie cu trenul, pe care o vei păstra în minte multă vreme. (aș face câteva corecturi de tipărire: spațiu după virgulă, “ț” în “absențele ei” – e prea tulburător finalul și poemul în întregul lui ca să sufere din cauza unor lucruri mărunte).

am mai citit eu despre sinucideri, dar nu știu dacă m-au amuzat mai tare decât ce am citit pe aici... am avut o colegă în liceu care își tăiase venele în toaletă pentru că rămăsese corijentă la fizică. acum e actriță. alta a luat un tub de pastile diazepam și n-a stat decât la urgențe vreo câteva zile. acum e bine mersi...

Un text bun. Pe lângă ideea caricaturizării religiozității prețioase, textul e de actualitate și are un limbaj viu colorat, poate uneori prea colorat, dar de asta există artistul: ...să fie un pic \"prea\". Aș mai fi reflectat o țâră pe marginea ideii pentru a o face mai dramatică. Spre sfârșit aș mai fi insistat pe închisul bisericii și pe efectul ce l-ar fi avut asupra enoriașilor. Cum, bre, să nu mai ai un’ să te-nchini!? Ceva ce să inducă mai bine o întrebare ca asta. Găsesc interesant și simbolismul numelor. Deja m-am învățat cu ironia fină a textelor tale. Aici pornește chiar din titlu.

Vine vremea când ne dăm seama că toate căutările ce ni se păreau diferite, și poate chiar erau în unele privințe, seamănă între ele, ca un șir de întoarceri spre același loc, unde a umbla deculț nu este periculos pentru tălpi. E locul unde verbul \"a căuta\" se confundă cu verbul \"a găsi\". Poate nu durează mult, dar clipa e sublimă. Rămân undeva în strofa a doua, \"încălțat cu inima ta / să nu mă mai doară pământul / când te îngropam iubire\", deși nici realitatea aceea zâmbitoare din prima strofă nu e mai prejos.

Adrian, e interesant ce-mi spui despre acea cameră veche de luat vederi. Și eu am nostalgii de felul acesta. Îmi plac filmele rusești. \"Fata fără zestre\" etc. Imaginile păreau mai sincere, mai realiste și mai neprelucrate. Dar crezi că erau ele neprelucrate? N-aș vrea să fiu cinică, dar aparența sincerității e mult mai convingătoare uneori. Poate că aveau mai mult de muncă pentru a crea o peliculă. Cine știe câte role s-au pierdut pentru a ajunge la produsul finit? De ce ar mai avea producțiile de film bugete? Mă întreb câte imagini de excepție ar fi ieșit din prima. De aceea a fost nevoie de perfecționare tehnică. Pe de altă parte, nu pot sta cu mâinile în sân într-o epocă în care posesorii de aparatură digitală foto-video, mai nou disponibilă pe mobil, se înghesuie să surprindă așa-zisa realitate. Și ei au instincte la fel ca tine, la fel ca mine. Cu diferențele inerente. Totuși nu cred prea tare în \"plăcerea hedonistă\", în momentaritatea fără discernământ, în primul rând, pentru că e un pleonasm și, în al doilea rând, pentru că absolutizarea hedonistă are limite și este adesea un mijloc foarte fain de manipulare. Cred mai degrabă în jocul secund, în revenire, în finisare. Chiar și cea mai hedonistă poezie are un set de reguli. Pentru rezistență, nu de alta.

adrian, pricep cam greu radicalitatea răspunsului tău. am o altă părere despre mediul internet în privința gradului de intervenție asupra unui text. spre deosebire de pictura pe tavane sau de cinema, unde practic doar te uiți, uiți de tine lăsându-te absorbit de imagine, poezia pe web permite mai ușor variante. nu știu dacă exemplul filmului e cel mai bun. în cazul unui film, ce a tăiat regia e bun tăiat; iar ca spectator nu poți interveni decât cu propria imaginație, nu poți avea două imagini în același timp și practic e imposibil să comentezi la modul serios. doar criticii de film sau de artă în general au posibilitatea asta și unii internetiști care pot comenta filmele pe yahoo, sau pe alte portaluri special create pentru a emite manifestarea opiniei publice. filmul și-a cam trăit veacul, după părerea mea, sau cel puțin a ajuns la maturitate. eu una mă uit foarte rar la filme de vreo trei ani încoace, deși am fost foarte pasionată la un moment dat și aveam abonament la cinematecă. mă bucur că, de pildă, b1tv programează filme vechi de valoare. dar unele arte sunt mai interactive decât altele. în poezia expusă pe internet - o formă destul de diferită de film, nu crezi? - eu admit modificări din partea cititorului. nu o singură dată am modificat în textele mele ca într-un vast atelier. îmi place să țin cont de părerile celor din jur dacă timpul îmi arată că sunt mai bune. nu, nu caut noduri, era o părere personală, dar când le găsesc uneori încerc să le desfac, să le aflu taina. asta numai dacă e un nod frumos. cât despre îngerași, îi prefer fără vopsea străină, mi-e teamă să dau sfaturi și, în loc să tămâiez vreun text, prefer să-mi spun părerea cât mai la obiect, chiar dacă e incomodă.

structură limpede, stil esențialist și fiecare strofă cu miezul ei adevărat.

“Lumea devenise o spinare de cal onest.
cărtițe mici le aduceau stridii invelite in alge catifelate” – îmi plac sarcasmele când sunt fine

“Scoicile se umpleau cu dorul condamnaților la uitare” – și priveau, și priveau condamnații, priveau până se ivea perla înăuntru

“Balizele luminau poteci pentru balene amorezate.” – Ariosto și Erato de deghizau în …balen și balenă

Obs:
- ori ori diacritice, ori fără. Pentru că: în ultmia strofă, primul vers are verbul la imperfect, iar în al doilea verbul e la perfect simplu. Schimbarea de timp aruncă imaginii o notă de schingiuire. Ori se „dezbrăcă”, ori „începea”... E păcat de concluzie: „stelele din părul lui Erato” – să părăsești lucrurile ce nu mai au nevoie de demonstrații și să te dedici desfacerii de noduri nu e chiar de ici de colo.
- în penultima strofă pare „ciob(uri)” de două ori; am alergie la cuvântul „ciob”. Poate pentru că era la modă când am început eu să scriu. E o părere subiectivă. Că sunt „nedumerite” și „înfipte în trupul său” e interesant, dar că sunt „de meteor” e o redundanță. Aș fi înghițit cioburile. „răni impare” – rimează cu renunțare.

“Erato cinta la lira-liră:
En-den-di-no sofala catino
Sofala catina toc, eli eli boc” – aici mă declar ignorantă. Că doar n-o fi “an-dan-tina…”

Prima strofă introduce negația unei stări de lucruri încremenite:
“eu am sa vin seara sa-ti adorm sinagogile cu fata la enoriasi” – inversiune ingenioasă; de obicei, enoriașii adormeau cu fața la sinagogă
“numarul orbilor continua sa nu mai insemne nimic” – e atât de mare încât nu se mai știe cine e orb și cine nu
“spectacolul acestor imbatraniti oficiali ai lui dumnezeu
stiu nu va fi televizat
inventariat sau ascuns in spatele unor usi sfinte” – nu vor exista atunci nici telespectatori, nici arhiviști, nici preoți

Urmează acțiunea big-bang:
“altii sparg nuci pe care le impart orfanilor la reintoarcere.” – alții, diferiți de inexistenții din prima strofă, pregătesc fiilor rătăcitori mieji… în locul părinților?

Ce vor găsi cei întorși, după ce vor mânca miejii?
“de fratii si tatii nostri voi sti ca s-au apropiat mai mult
imbracand pasarile marii in sange cald de flamingo” – o invitație la viață
“invatandu-le sa croncaneasca
intr-o colivie spatioasa” – dar ce viață… aceeași poveste
“sa se catere pe cotorul marului meu ionatan” – imagine apocaliptică surprinzătoare!
“sa faca trucuri magice
indaratul unui repertoriu aproximativ
si a doua pogoane de trupuri de sapun.” - holocaust

La final, discursul lipsei de speranță înghite ca un ecou tot paradisul pierdut.

Ina, nu știu la ce să zâmbesc mai întâi: \"atmosfera umidificată\"? \"sex [...] moldovenesc\"? \"să mă reîntorc iar și iar\"? \"să te dezinsectezi regulat cu spirt în locurile de contact cu care vii\"? Cât despre \"volenț nolenț - vorba neamțului\" ce pot spune alceva (sic!) decât că a murit moartea limbii latine. :-) Da\' ia să nu mai scot vorbele din context fincă se pierde savoarea. Observ și io o notă de tristețe pe obrajiorii lui Bubi. I-o fi teamă de obiceiurile italienilor de a arunca pe fereastră obiectele de abuz casnic. Sper totuși că Bubi va învăța cum să nu fie un simplu ar-de-gaz. :D Cred că scrisorica asta întredeschisă e un concentrat de discurs foaaarte existent. Apropo de nivelul de alfabetizare și de rezistență a limbii române la intemperii lingvistice, am aflat și eu că unii conaționali cedează confundând pe mobil litera \"b\" cu \"d\", de ți-e mai mare dragul să citești mesaje de genul \"braga mea, vreau sa ne antalnim. te boresc mult. te iudesc. te pup cu brag. somn usor. ailoviu. ban.\"

Mihai, m-am cam împotmolit în prima parte printre rădăcini și mâl – să fie acea parte a plânsului? -, dar de pe la mijloc, mai precis de la “țeapă” - la mijloc e mereu o țeapă? -, versul prinde a fi mai sprinten.

În mod deosebit am rezonat la:
“și pentru că a râde nu implică nimic de tradus
și pentru că a râde nu înseamnă o limbă în minus sau una în plus”

Aș scrie “mai precis cu” în loc de “adică”.

Eu nu pricep care sunt “cunoștințele de religie” ale autorului care se autointitulează “sfânt”, umblă cu numele lui Dumnezeu în frunte și nu știe să se poarte cu o femeie? N-ar fi prima dată când se duc lupte între principiul feminin și cel masculin pe terenul scrisului. Un sfat: când lupta e prea expusă rezultatul nu este de bun augur nici de o parte, nici de cealaltă. Eu cred în lupta cu sens, fie el comun sau nu. Mai internalizați, vă rog, dialectica discursului!

Găsesc aici o expresie abstractizată a neînduplecării pe care doar ploile o pot auzi dacă ar avea urechi. Oare ploile au urechi sau ele există doar pentru cei ce aud?

\"Oh, voi, ploile mele, dragele mele,
nici un cuvânt nu va schimba un maharadjah într-un nufăr,
nici o corabie nu va apropia malurile verzi de nisip
de semicercul cu 7 culori\" - aș scrie \"șapte\"

Mi-a smuls un zâmbet expresia \"dai bice valurilor\" - frumoasă imagine a zbuciumului vital. Remarc contrastul acesteia cu \"magmă râncedă din Palais Royal\".

Cred că este: \"fiicele mele\"

Ce îmi place:

- “trebuie sa lepadam suflul pe marginea zilei” – vers ce mă îndeamnă să aflu cu ce voi intra în noapte dacă lepăd suflul la marginea zilei…
- “tot ce mai putem decortica sunt ganduri velinte pe canapeaua sangelui” – “velințe” e un cuvânt ce-mi cade bine și, dacă mai e și pe “canapeaua sângelui”, îmi inspiră o incursiune într-un moment dramatic, dat uitării din varii motive și supus acum lupei reci a timpului
- “caci daca nu e caldura asfintitului atunci e raceala lui in ochii animalului ce se neaga” – aș elimina “căci”; să fie răceala aceasta ceea ce mă însoțește în noapte? Mă mai gândesc… pentru mine, noaptea e caldă. E doar o părere subiectivă, aș spune de moment, nut e lua după mine neapărat…
- “alegem insa din valureala de nori pe cel care ne duce cu gandul la miscarea infinita a cerului” – (aș scoate “însă”) adesea m-am întrebat unde e marginea cerului și tot de atâtea ori am aflat că e o iluzie, că cerul nu are margine

Ce nu-mi place:
- “nimic, dar nimic nu mai are vlaga inceputului” – o idee care ar fi fost frumos să fie pusă în altă lumină pentru a o dezbrăca de aerul comun
- “intre dintii maniilor timpului” – două genitive consecutive care strivesc sonoritatea curgătoare; că timpul are manii e o idee bună, că maniile au dinți iar e o idee bună, dar aș fi văzut altfel complexul lor… poate ceva de genul maniile timpului își înfig colții în ceasuri sau altfel… cu alte cuvinte unul dintre substantive devine verb, imaginea e mai dinamică, am scăpat și de genitivele excesive
- lipsa diacriticelor (asta să presupunem că nu ai; încearcă să apeși simultan pe CTRL+ALT, poate apar)

Finalul e bun: “cate sa mai dam prada durerii de a ne trece” – aici bănuiesc că e o întrebare. Să risc un răspuns? Toate câte vin și vor să fie trece-vor prin colții durerii. Viața-i ca o pradă, nu?

Dacă aș auzi o fetiță recitând \"Precocitate\", cu siguranță m-aș mira tare și aș spune, ia, uite, cum o melodie poate să te ajute să memorezi lucruri mai dificil de înțeles. Mai degrabă cred că e o joacă între ce este și ce poate fi... Salut stilul acesta de poezie pentru copii!

Am citit textul tău la vremea postării și … am avut impresia că a fost scris pentru mine. Mă înșel desigur, ca de obicei din cauza coincidențelor. Are mici neclarități pe ici pe colo, dar cred că la o recitire le vei găsi singur. Pe când ziua 1002?

Am intrat pe www.ulysse-online.ro, la \"critică literară\" și găsesc un bun început. (obs. tehnică: m-am împiedicat puțin de diacritice.)

\"pentru ochii tai
de zahei
voi fi cineva care bântuie intre femeia de sare si icoană\"

- frumoasă intertextualitate cu un roman ce mi-a luminat adolescența. îmi las și aici un semn

La mulți ani, poete! Sper într-o lansare a lui \"Mirabile dictu\" pe la noi pe aici.

din poem rețin doar:
\"îți promit același nefericit tablou
jazz-ul tău preferat și blonda cu barbă
recunosc era mai bună o yerba
și indiferența mea simbolic dedusă
din atingerile trupului tău\"

fără îndoială că \"jazzul\" și \"blonda cu barbă\" sunt epitome pentru spațiul american...dacă în cazul jazzului este evident, de \"blonda cu barbă\" îmi amintesc din manualul de publicitate al lui David Ogylvy, tradus și la noi în aceeași versiune color și la un preț exorbitant... blonda serafică și-a dat cu spumă de ras și e gata să are frumusețe de obraz, dealtfel fin... cu alte cuvinte, întotdeauna poți găsi o formă pentru mesajul pe care vrei să-l transmiți, chit că va zburli prejudecățile...