Poezie
insingurare
1 min lectură·
Mediu
trebuie sa lepadam suflul pe marginea zilei
sa lasam orelor curgerea bantuita de noi
noi insine sa nu mai ne fim decat ceasurile ce se sparg intre dintii maniilor timpului
cum curg la vale dorintele noastre de a ne fi
si ne imbaiem a mia oara intr-un rau imobil
nimic, dar nimic nu mai are vlaga inceputului
tot ce mai putem decortica sunt ganduri velinte pe canapeaua sangelui
iubirea ea se stinge in umbra marilor nevoi de a ne rupe inima cu ea
caci daca nu e caldura asfintitului atunci e raceala lui in ochii animalului ce se neaga
alegem insa din valureala de nori pe cel care ne duce cu gandul la miscarea infinita a cerului
cate sa mai dam prada durerii de a ne trece
012.820
0
Despre aceasta lucrare
- Autor
- Madalina STATE
- Tip
- Poezie
- Cuvinte
- 127
- Citire
- 1 min
- Versuri
- 11
- Actualizat
Cum sa citezi
Madalina STATE. “insingurare.” Atelier, Poezie.ro, https://poezie.ro/atelier/madalina-state/poezie/157462/insingurareComentarii (1)
Autentifica-te pentru a lasa un comentariu.
- “trebuie sa lepadam suflul pe marginea zilei” – vers ce mă îndeamnă să aflu cu ce voi intra în noapte dacă lepăd suflul la marginea zilei…
- “tot ce mai putem decortica sunt ganduri velinte pe canapeaua sangelui” – “velințe” e un cuvânt ce-mi cade bine și, dacă mai e și pe “canapeaua sângelui”, îmi inspiră o incursiune într-un moment dramatic, dat uitării din varii motive și supus acum lupei reci a timpului
- “caci daca nu e caldura asfintitului atunci e raceala lui in ochii animalului ce se neaga” – aș elimina “căci”; să fie răceala aceasta ceea ce mă însoțește în noapte? Mă mai gândesc… pentru mine, noaptea e caldă. E doar o părere subiectivă, aș spune de moment, nut e lua după mine neapărat…
- “alegem insa din valureala de nori pe cel care ne duce cu gandul la miscarea infinita a cerului” – (aș scoate “însă”) adesea m-am întrebat unde e marginea cerului și tot de atâtea ori am aflat că e o iluzie, că cerul nu are margine
Ce nu-mi place:
- “nimic, dar nimic nu mai are vlaga inceputului” – o idee care ar fi fost frumos să fie pusă în altă lumină pentru a o dezbrăca de aerul comun
- “intre dintii maniilor timpului” – două genitive consecutive care strivesc sonoritatea curgătoare; că timpul are manii e o idee bună, că maniile au dinți iar e o idee bună, dar aș fi văzut altfel complexul lor… poate ceva de genul maniile timpului își înfig colții în ceasuri sau altfel… cu alte cuvinte unul dintre substantive devine verb, imaginea e mai dinamică, am scăpat și de genitivele excesive
- lipsa diacriticelor (asta să presupunem că nu ai; încearcă să apeși simultan pe CTRL+ALT, poate apar)
Finalul e bun: “cate sa mai dam prada durerii de a ne trece” – aici bănuiesc că e o întrebare. Să risc un răspuns? Toate câte vin și vor să fie trece-vor prin colții durerii. Viața-i ca o pradă, nu?