Monica Manolachi

Felicitări pentru apariție!

Felicitări pentru apariție și pentru tot efortul de a păstra o comunitate de spirit!

M-am apropiat și eu ca Miliță de “ghereta ruginită în care animația era la cote maxime” și am aflat pe cineva care vrea să vorbească oleacă și cu mine. Aș vrea să mai aflu povești din astea de pe vremea când “năutul nu era chiar năut, ci praf de castane, ghinde, jir, tărâțe și alte alea care nu făceau palpitații inimilor slabe, iar cafeaua, doar cicoare în cel mai bun caz”. Cred că în direcția asta se află încă un tezaur nedescoperit. S-a scris și s-a filmat mult despre ororile comunismului. În cele mai tragice culori. Mie mi-ar plăcea să aflu poveștiri de acum 30-40 de ani, să spunem, scrise dintr-o perspectivă a prezentului, mai ludică, așa cum întrevăd în textul de mai sus. Poate există și nu știu eu. Aș vrea să-mi spună cineva că sunt ignorantă în privința poveștilor din vremea când “Nuța Șipcă, cea care arată firul roșu conducător la ședințele de învățământ ideologic”, nu avea ce să bea decât o ceașcă de Nechezol. Dacă mă uit mai bine, îmi vine să întreb: când se petrece acțiunea? S-ar putea ca răspunsul să nu fie unul ușor, având în vedere acel “Par…Muncit…omîn”. Aș mai fi bibilit pe ici pe colo…

\"eu trebuie / să-ți scot pielea în care prea devreme te-ai îmbrăcat\" - ciudată sarcină ai ales! :D Mi se pare că este același lucru cu ceea ce ai scris explicit mai înainte, \"repetăm drumul / înapoi. către noi înșine.\" \"A scoate pielea\" e echivalent cu a face un drum în interior. Pare scurt fiindcă \"pielea\" e subțire, dar e aceeași direcție. Spre interior.

\"nobila și originala meserie de a se reinventa, brevetată în literatura română de Radu Cosașu\" - în ce fel se poate breveta așa ceva? Ce sens are aici \"a se reinventa\"?

\"desenam în neștire bătălii aer-sol, în care sovieticii îi terciuiau sistematic pe nemți, sfârșind prin a înnegri quasicomplet zeci de file de caiet de desen\" - m-am întrebat adesea de ce un coleg de școală desena mașini de război și nu am primit niciodată răspuns.

\"mollah doctorand în gândirea ciuce\" - aș vrea să aflu mai multe despre perioada asta. Nu cumva trebuie reinventată?

\"Limba de lemn avea logica ei formală, putea, adică, fi exprimată sub formă de numere, deci putea înlocui orice rugăciune, inclusiv cea a studentului în fața examenului de marxism: Doamne, ajută-mi să te combat!\" - n-aș vrea să trag o concluzie pripită, dar pun și eu o întrebare: să fie limbajul de lemn una dintre cauzele pentru care înainte de \'89 industria avea într-adevăr nevoie de ingineri, iar după, în urma colapsului economic și pe fondul unui individualism efervescent, foarte mulți au fost nevoiți să se reorienteze?

Stilul mi se pare foarte detașat. Sunt interesante notele acestea autobiografice, dar mi-ar fi plăcut să găsesc accente care să mă transpună în acele vremuri. Poate că dialogul și descrierile mai colorate ar fi niște soluții. Aș fi lucrat un pic și paragraful \"Păi, măi tovarăși...\"

Finalul e surprinzător. Mai sunt mici inadvertențe pe ici pe colo.

\"bună ziua domnule primar din Valence eu n-am de gând
să devin emigrant sunt doar în trecere prin orașul acesta
răscolind praful într-un simplu salut pe marginea orizontului\"

Aș fi spus și eu odată așa unui primar. Sper să pot să ajung să scriu despre asta. Îmi place că ai folosit \"emigrant\" și nu \"imigrant\" - cu alte cuvinte vocea care se aude nu se află în Valence, ci undeva pe aici. E un dialog peste câmpuri, peste munți și peste ape.

\"un nou imn înălțat\" - am nasul înfundat... poate \"o altă odă a bucuriei\" sau poate altfel.

Ioana, eu nu văd nimic healing în discursul de mai sus și nu pricep de ce se recomandă entuziasmul liberei exprimări cu prețul unei estetici îndoielnice. Tonul focos exprimat încă din titlu pălește prin nuanța de compromis din final. Chiar este reprezentativ mesajul ce se vrea transmis aici? Nu numai că am o altă părere despre cum rămân femeile grele, dar cred că \"a scrie despre\" și \"a trece prin\" sunt două lucruri cam diferite, idee pe care nu o regăsesc în plăcinta asta fierbinte. Mă așteptam la mai mult de la un text dublu înstelat și de la o autoare ca tine.

Nu știu dacă îndulcirea imaginii se poate face cu monumente istorice. Poate pentru cei din afară ar avea efect via interent, dar României “triste și fatalmente resemnate” nu monumentele i-ar aduce zâmbetul. Indirect poate, dar pentru un zâmbet e nevoie și de altceva. E nevoie de minte clară.

N-aș vrea să par de rea credință, dar nu toți oamenii de la țară sunt întotdeauna “sufletiști și deschiși”. Eu aș privi zona rurală mai cu luare aminte. Ani de zile a trăit peste drum de casa bunicilor mei o familie despre a cărei soartă voi scrie vreodată. Este vorba de lucruri ce depășesc uneori limitele imaginabilului, lucruri care m-au determinat să mă întreb dacă veșnicia s-a născut sau nu la sat ori dacă veșnicia nu capătă un cu totul alt sens într-un context viciat.

M-a furat și pe mine ideea lui “fast-food”, dar studiind mai bine cultura de unde provine și comparând-o cu realitatea mea, mi-am dat seama că, pe de o parte, într-adevăr, sunt forțată să iau rapid decizii, mă expun unei avalanșe culturale străine, mă copleșește imaginea celuilalt (aici mă gândesc la un celălalt în cel mai larg sens posibil, poate fi o rudă, poate fi un conațional, poate fi un străin, poate fi o persoană de altă culoare, de altă religie, poate fi persoana pe care nu o cunosc încă și doarme în mine etc.), dar pe de altă parte, rezultatul acestei deschideri îmi imprimă nevoia de a fi activă, de a răspunde și de a ridica la rândul meu probleme. Nu mă îndoiesc că acest “fast” confundat poate cu tot ce este mai rău, și aici aș aminti heirupismul, ideea de carpe diem înțeleasă greșit, democrația fumată pe genunchi, mcdonaldizarea traiului, cocacolizarea setei de cunoaștere, toate acestea și încă altele ne-au cam depersonalizat firea. Încercând să te ferești de tăvălug, pari individualist și poate n-ar fi rău dacă asta ar însemna și introspecție și nu doar satisfacerea nevoilor materiale.

“Din păcate (ale cui păcate, oare? Mereu e nevoie de un țap ispășitor pentru orice lucru petrecut?…), după 89, cei ce ne-așează cenușa-n cap, ne spun că așa trebuie (nu ne-a obligat nimeni să-i și credem; uneori însă e așa de bine indusă ideea asta, încât ajungi să-ți procuri singur cenușa pe bani grei). Că o națiune minoră ca a noastră poate supraviețui doar dacă devine o imensă masă de consumatori. (Eh, aici s-ar potrivi o dezbatere despre cât de etică este publicitatea pe la noi, cât de mult ține cont de implicațiile nu numai individuale, dar și de cele sociale și psihologice ale bombardamentului mediatic de multe ori atât de staniolizat și orbitor. Eu sper că vor exista specialiști care să se ocupe “fast” și de lucruri de felul acesta.

În ceea ce privește banii, poate încercăm și noi să depășim clasica idee că ei sunt “sângele societății” pentru că e cam depășită. Deși conține un adevăr, nu explică de ce realitatea din jur e atât de sordidă și, de aceea, este din ce în ce mai pregnant înlocuită de ceea ce înseamnă societatea informațională. Accesul la informație este mult mai valoros decât banul în ziua de azi. Și mulți profită de asta în stil mare, pe seama celor ce nu știu. “Sunt mulți proști în țara asta” era sloganul unui prosper director de companie pe care l-am cunoscut la un moment dat.

Mi-a plăcut accentul pus pe “capacitatea oamenilor de a se depăși în împreună” (asta implică flexibilitate față de punctul celuilalt de vedere) și ideea restabilirii priorităților, deși s-ar putea să mai ia ceva timp și alte fire de păr alb. Ultimul paragraf sună cam patetic după opinia mea din cauza acelui “voi toți” vs. eu, dar poate altfel n-ar fi avut eseul efect. Am găsit interesant că pentru noi “euro” cuprinde această alăturare de individualitate, “eu”, și națiune, “ro”. Părerea mea este că ideea de “națiune” însăși, destul de des folosită în articol, poate prea des, ar trebui regândită. Să amintesc doar că americanii spun în rubricile meteo “the weather will be fine all across the nation”. Cum ar suna asta în română? În loc de “în țară, vremea va fi nu știu cum” să spui “în națiune, vremea va fi bla, bla, bla”? Foarte ciudat. “natus” vine din latinescul “a se naște”. Cred că numai printr-o întoarcere înțeleaptă spre o vârstă generică a renașterii s-ar putea produce un viitor mai bun. Până la urmă este și natural să fie așa.

Observația “îmi place România, dar păcat că e locuită” cred că vine mai ales de la cei plecați din țară. Poate au dreptate pe undeva. Dar întreb din nou “ale cui păcate?” :-)

Jo, n-aș fi scris nici un rând dacă selecția de cuvinte nu ar fi avut o semnificație puternică pentru mine. Cât de bine mă cunoști pentru a afirma atât de înflăcărat că nu am simțit când am scris? Dacă ție experimentul ți se păru efemer, mă grăbesc să primesc \"rindeaua\" asta în brațe ca pe o pisică neagră. Da, uneori nu mai simt nimic. Sunt lemn. Este cazul clipei de față, când te aflu atât de încrâncenat, din motive nu prea întemeiate. Uite, mai beau și paharul ăsta, dar să știi că sunt cam greu de îmbătat. Nu știu cum se face, dar cu cât beau mai mult, cu atât devin mai lucidă. Asta-s eu.

Și eu am avut de multe ori impresia că alăturarea titlurilor în anumite momente are o anume semnificație, dar nu am reacționat atât de mult încât să postez în forma de mai sus. M-am jucat și eu câteva minute cu titlurile și, depărtându-mă, mi-a ieșit așa:



Nu vă mai rog atât de mult să-mi citiți poezia
Mâinile mi s-au subțiat
În două vârfuri întrebătoare de semilună
Ale unei idei despre frumos
Încurc lumea cu ele agățându-i costumele
Forfecându-i modele
O femeie bea cafea albă
Pe crucea din lemn de stejar
Constrânsă la repetiție într-un ceas amar
E ca o pasăre prea înaltă
În salemul cuvintelor
Cineva a rostit de prea multe ori abracadabra
Umbra ei e o combustie
Unde cerul nu mai depinde de pământ

Andrei, m-am oprit la “și tu cum mângâi o insomnie” și la “sunt prins de tine și închis în / trup de lup”. M-am împiedicat la începutul fragmentului al treilea de o imagine a trecutului nu prea bine conturată. Mai vin.

mă întreb dacă aș putea să pun la ureche o floare fără să o rup de acolo de unde crește... azi cred că e posibil

La mulți ani, Carmen, și mulțumesc pentru toate cele. Se pare că \"la mulți ani\" și \"mulțumesc\" sunt înrudite... \"a mulțumi\" ar veni de la \"a mulțăni\", a spune cuiva să trăiască mulți ani ca să ai parte de el...

Întâlnesc aici un dram în plus de nostalgie, ca și cum autorul s-ar fi depărtat o vreme de iubita-poezie și acum s-a întors ca un păcătos ce este și ca, \"un nebun(,) / spune o rugăciune\".

\"chiar dacă nu ai fost
și n-aș mai fi
cumva tot te-aș visa
te-aș poezi\"

Poemul începe cu o idee general valabilă despre postmodernism: arhetipuri, intertextualitate și aș traduce ce ai mai trecut acolo cu experiență. \"slăvesc\" nu mi se pare potrivit. mă așează în postura de a nu mai observa altceva în afară de postmodernism. mi-e greu să cred că versurile 3 și 4 sunt poezie...poate într-un alt context, mai viu.

Mi se pare ceva redundant... uite, cred că succesiunile:
\"moartele albii\", \"trupul mort\", \"mai muream...\"
și cele trei referiri la drog.

Întreb și eu precum conștiința,
1. de ce \"mă droghez cu iluzia realismului\" în loc să droghez realismul cu iluzii?
și
2. de ce trebuie să opun lumii drogul și nu altceva?
3. de ce să scriu \"ca lumea\"? oare nu tocmai felul de a scrie ca din afara lumii este aducător de iluminare? E o sugestie... Am avut în minte asocierea dintre \"lumină\" și \"lume\", primul provine din al doilea, din latinescul \"lumen\", iar eu nu percep lumina statică.
Am pus întrebările pentru că m-a intrigat referirea prea densă la moarte și drog. poate se vor a fi metafore, dar aici mi s-au părut prea... dese pentru subiect: dilema postmodernului.

Gall, m-a atras felul jucăuș în care reușești să creezi și să contempli fațetele eului. Textul acesta (ca și altele postate) debordează de un gen de ingenuitate serioasă, nu foarte întâlnit pe site. Îmi place și negarea din final unde, în sens invers, închizi o parte a identității interioare. \"Rămânem cuminți, plutim înrămați\" mă păstrează pe tărâmul unui vis ce nu se va termina, unde un tigru fur e lucrul cel mai valoros. Un tigru cu blană de semne, violent de ...prietenos! \"Vederea lui promite iarăși viață\"...

Frumos vis. Îmi place contrastul dintre mișcare și nemișcare. Pe de o parte:

\"vântul mă mângâie cu brațele celui ce-ntârzie\" – dacă ar întârzia numai în mângâiere, n-ar fi de ajuns, iar dacă ar întârzia numai pe afară, iar nu ar fi de dorit, așa că ai unit ambele sensuri într-o construcție inedită.

\"timpul deșiră ghemul de clipe\" – vine să susțină cursul visului

\"luna se joacă cu puii de lup și
ninge peste buzele mele
îndemnându-mă să gust\" – aș înlătura cacofonia, pentru că imaginea e memorabil de frumoasă pentru a pierde dintr-un astfel de amănunt.

Iar pe de altă parte:

\"iarba a înghețat într-o chemare
și pasărea în zbor\" – unde zbura pasărea, cine o chema oare?

\"surâsul tău
așezat în fotoliul din dreptul inimii mele\"
\"întotdeauna în dreptul inimii
e un surâs\" – frigul n-a fost decât un vis trecător, dar a fost.

mi-a plăcut ce am citit pe aici...

\"apusul rumegă păsări\" – nu pot să nu observ aici o subtilă aruncare de mănușă occidentului! Observ legătura semantică dintre cuvântul german \"Lied\" și \"septicemia lui Rilke\", iar ideea de a crește trandafiri \"prin părul tău\" îmi pare o replică aruncată după un secol (eh, ce-i un secol, doar o clipită!) celui care e considerat cel mai mare poet german modernist. Voi ține minte cuvintele acestea trei, Bazil: \"apusul rumegă păsări\" Îmi place și că ai adus în discuție unul dintre rolurile literaturii, acela de a face dreptate. Oricât de mult s-ar zidi un autor în propriile fantezii lirice, demersul artistic tot va ajunge să se răsfrângă asupra lumii pe care o refuză \"suflet[ul lui] chinuit\". \"literatura nu se mai scurge din cărți\", ci poate din teama \"să nu de iubesc obscur\". Știu ce înseamnă să iubești obscur – pare cel mai ridicol. Și totuși obscurul implică și un clar…

În altă ordine de idei, La mulți ani! – azi se mai întâmplă încă o aniversare.

Valeria, găsesc aici un poem insuficient de reflexiv, aș putea spune opac, cel puțin din punctul meu de vedere. “căldura cărnii” este o exprimare prea brută. “trupul” “se înfioară”? ei și? Asta poți întâlni și în cântecele de la radio. Privitul în ochii celuilalt ca într-o oglindă e extrem de uzitat. “ne vom strange în brațe”, “ne vom contopi” sună plictisitor, oricât de mult s-ar miza pe simplitate. “sudoarea curgându-ne pe frunte” nu aduce nimic în plus.

Observ totuși că există cititori. Cu indulgență mă opresc la “claviatură”, deși am întâlnit pe site alcătuiri mult mai bune. dă un search numai. “ca și”-ul acela însă strică toată strofa. S-o fi urmărit evitarea cacofoniei, dar nici chiar așa. Nu “ca și” este soluția. E ca și cum ai scrie “dacă virgulă casa asta este a mea”. Cred că este “întotdeauna” în loc de “întotdeuna”, “aer” în loc de “aier”, “un copilaș PE care îl culci”, “un război PE care îl duci”…

Rețin doar începutul: “iubeste-ma de la rasarit la apus /
niciodata noaptea”. Cele mai multe versuri nu produc decât transpirație și nici un pic de inspirație.

Eu una am perceput acel “noi” nu neapărat în opoziție cu “eu”.

Mi s-ar părea o interpretare prea simplistă, aș spune maniheistă.

De ce n-am înțelege acel “noi” ca pe un loc geometric al diferitelor ipostaze ale “eu”-lui?

În acest fel, la o recitire, textul se îmbogățește cu alte conotații.

Dar pentru asta e nevoie de câteva clipe în plus și de un pic de bunăvoință.