Monica Manolachi

Unii spun despre Așteptându-l pe Godot că e o piesă modernistă, alții aduc argumente că ar fi postmodernistă. Poemul acesta mi-a amintit de Beckett prin imaginea copacului, aparent singurul element natural din piesă, care arată totuși trecerea timpului cu tot cu absurdul aferent. Găsesc aici un joc autoreflexiv atrăgător între a fi și a nu fi, un ca și cum altoit pe o natură cu „picioare frânte”. Ce păcat că „acei copaci străini” nu mai au „o masă lemnoasă caldă”, ci au fost transformați în „atele”!... Și când te gândești că acum nu mai departe de câteva sute de ani unii credeau că nordul e în altă parte decât unde îl vedem noi acum!... (Mă întreb și eu dacă este chiar acolo...) În strofa a doua se accentuează pe tentația dedublării eului poetic: atât jucător, cât și regizor în propria piesă, atât „talașul ros”, cât și „tăietor de lemne”, dar dacă rămâne sau nu doar o tentație aflăm abia în final. Natura în plenitudinea ei, „creanga robustă”, încă există, dar nu pentru a admira cine știe ce flori de cireș, ci ca pretext pentru pieire. Totuși cine piere până la urmă, pentru că eu încă „fac din mine cherestea de primă calitate”?

Un efort util într-o lume de producători de mobilă, unde se cere „divertisment lemnos”.

Și totuși, paratextul...

\"ramân doar cu vreo patru mii și-mi cumpăr
o pungă de semințe și una de vise.
Cert e că vreau s-o împart cu porumbeii din parc.\"

Citind versul din mijloc, am suprapus \"punga de semințe\" cu punga \"de vise\" și mi-a ieșit o pungă de sămânța visului... mai ales că în versul următor apare \"s-o\" în loc de \"să le\"... e doar o idee, tu poate ai vrut să exprimi altceva. Și poate că și titlul tot acolo duce.

Acea diateză pasivă din \"este oarecum fixat\" îmi dă ocazia să mai întreb câte ceva. Diateza pasivă implică o entitate exterioară monstruosului care îl fixează pe cel care să zicem că nu simte viața, nu simte nevoia de a împărtăși. Este deja obiectivizat. Ce se întâmplă însă când înstrăinatul ar vrea, dar nu este ascultat pentru că are un fel diferit de a-și expune sinele, poate de-a dreptul dezgustător, violent, incontrolabil și intolerabil? Cazuri pe sait și aiurea există cu duiumul. Asta una.

Apoi, iluminismul și modernismul și-au dovedit adesea eșecul în a trasa hărți atotcuprinzătoare care să se suprapună cu adevărul. In contextul de față, dacă a povesti despre sine înseamnă a ordona experiențele astfel încât să fie primite de celălalt, ce se întâmplă când experiențele, reprezentările sinelui nu convin ascultătorului, pentru că acesta are deja o istorie, un bagaj de cunoaștere diferite, în contradicție cu ceea ce aude? Mai concis, cine se umanizează, cel ce povestește chiar și despre înstrăinare (de parcă ar fi o boală – din punctul meu de vedere, înstrăinarea, chiar și monstruoasă, poate însemna regăsire) sau cel ce ascultă o poveste diferită față de ceea ce deja știe?

Intreb pentru că nici eu nu știu foarte clar măsurile și poate mai aflu câte ceva. :-)

Sunt de acord cu ideea cuprinsă în paragraful acesta :

\"Prin poveste, monstruozitatea neînțelesului se îmblînzește. Neînțelesul atît al persoanei care devine personaj și erou al povestirii, cît și al faptelor, al realității în sine care de multe ori este de-a dreptul incredibilă. Monstrul uman se îmblînzește în poveste, el devine o ființă recuperată, încadrabilă, iar de necrezutul se preschimbă în verosimil.\"

însă obiectez față de folosirea verbelor la reflexiv, având în vedere câteva idei contrare din penultimul paragraf, pe care le voi evidenția mai jos. Cum adică se îmblânzește, cum se preschimbă? Mi se pare că cineva trebuie să facă aceasta, să existe deci un subiect, dar, în același timp, monstruozitatea/stranietatea/fabulosul/neobișnuitul ca obiect al povestirii nu sunt chiar așa de inerte pe cât par, ci îl implică pe subiect prin simplele treceri dintr-o stare în alta, purtându-l prin obiectivitatea sa și, în final, eliberându-l. Li a observat bine responsabilizarea, dar mie mi-e teamă să trag linia de demarcație între povestitor și cel povestit (cel care \"nu știe să povestească\" și \"își irosește într-un fel viața, [...] nu dorește să fie înțeles\"). Odată ce începi să scrii, despre tine sau despre altul, nu mai există cale de întoarcere: pagina sau ecranul separă, dar și unesc cele două entități, iar neobișnuitul devine astfel familiar. Mai clar, nu cred că cel povestit nu dorește să fie înțeles, pentru că și cele mai simple și de neluat în seamă gesturi sunt, până la urmă, prima formă de voință și de limbaj.

Am citit cu plăcere articolul, atât impresiile despre viața în orașul natal, despre Mama Floare, patinoarul improvizat, sifonul (era o modă la un moment dat să cumperi capsule de sifon, ha, uitasem!) și despre lumea fascinantă a bâlciului, cât și pe cele privind cultura Libiei, poate și pentru că am o afinitate pentru Africa.

Fiind vorba de reabilitarea unui cuvânt, poate că ar fi fost nevoie și de etimologia lui, pentru a afla cum s-a ajuns să capete un anumit sens. Pe vremuri, \"hand in cap\" era un joc în care doi pariori angajau o persoană neutră, un arbitru, pentru a stabili șansele de câștig în cadrul unei competiții. Cei doi puneau niște bancnote într-o pălărie, iar arbitrul anunța șansele de câștig pentru fiecare. Pe urmă cei doi scoteau mâinile din pălărie. Dacă aveau amândoi bani în mână însemna că au acceptat împărțeala și-i plăteau arbitrului. Dacă unul dintre ei nu avea nimic în mână, însemna că nu era de acord cu șansele și reluau. Noțiunea reprezenta un avantaj acordat unui competitor mai slab pentru a egaliza șansele de câștig. În prezent, se folosește în golf, polo, popice, șah etc., dar nu intru în detalii. În principiu, jucătorul considerat mai experimentat este dezavantajat pentru a acorda o șansă celuilalt.

Dacă la noi a căpătat un cu totul alt sens, din nevoia de a găsi încă un cuvânt de blam, asta e o altă poveste.

Am uitat să adaug un lucru important pentru mine: apreciez genul eseistic nu atât pentru efortul mai mare - și o poezie bună poate lua timp și nervi -, ci pentru mediul oferit, mult mai prielnic dezvoltării unui spirit critic autentic, pe care unii uită să și-l manifeste.

Mi se pare că, în ziua de azi, a te manifesta critic pare o atitudine periculoasă din punctul de vedere al celui criticat. Ne vine greu să acceptăm o părere diferită, ne simțim amenințați, ca și cum omul ar putea muri din cauza unei fraze ori a unei sintagme. E adevărat că tonul criticii este o altă poveste, și în acest caz simțul umorului ar fi de dorit, dar a ajunge să refuzi critica e ca și cum ai refuza dialogul.

Susțin eseurile polemice pe teme ce țin de poezia și proza publicate pe acest site sau prin alte părți.

Sunt de părere că scrisul valoros iese mai devreme sau mai târziu la lumină indiferent de spațiul unde este făcut public. Ar fi absurd să credem că frumosul e frumos numai în context. N-ar trebui uitat că frumosul e frumos și în sine.

La mulți ani bobocului!

\"Literra\" mi se pare un bun exemplu de colaborare virtuală devenită realitate.

Am înțeles din titlu că e vorba de „cel mai mare român” și, din câte citesc mai jos și printre comentarii, reiese că într-adevăr este vorba despre bărbați: istorici, conducători, filozofi, oameni de știință, artiști plastici, scriitori, sportivi, maneliști, oameni de afaceri etc. Vin și eu cu o întrebare: ce caută Nadia Comăneci, Elena Ceaușescu și Laura Andreșan în acest top de bărbați? Probabil că s-a avut în vedere în primul rând criteriul faimei. Este acesta cel mai bun criteriu în a stabili topuri?

Am întâlnit odată o ceată nebuni care credeau în toate cele ce transpar în subtext. Unii mai trăiesc, alții sau dus. Poate ar fi fost interesant să-l întreb pe unul dintre ei cum se salvează.

Mă gândeam că voi găsi aici un vis, dar am găsit ceva despre vis. Într-o poezie mă gândeam că aș putea găsi cel puțin o metaforă, dar aici...

Horațiu, rețin \"treapta dansantă\" a \"scriiturii (de umplutură)\". O idee bună îmbrăcată însă cam... sumar. Poate ar fi fost mai potrivit un eseu sau altceva. Prin impersonalul \"se postează\" ai vrut să sugerezi o modă?

li, ultimul verb se referă printre altele și la titlu?

Ce e aici e haiku doar prin formă. La conținut m-aș mai fi gândit.

la la la ... N-ai vrea \"să mă mai ții în brațe\"?

Am intrat să aflu cum e \"un suflet țepos\" și... e cam țepos.

M-am amuzat pe cinste mai ales la numele acelea. Ar merita poate să aflăm într-o zi de ce se cheamă cartierul Decedaibă... Nu știu dacă e original felul acesta de a începe paragraful cu literă mică, dar și-a făcut efectul, acela de a citi până la capăt. „geniul gastric” zici? Poate că o poveste merge unsă și cu un pic de slănină. Am mai găsit aici un melanj haios care nu știu dacă separă sau unește... Ceaikovski, Cohen și Rabelais chiar nu puteau, domnule, să lipsească din preferințele lui Mimi! Înclin să cred că unește două lumi la prima vedere incompatibile. Pare real. La miză mă mai gândesc. Nu pricep un lucru, madam Chiznoveanu are două fete, Suzanaaa și Sabina?

mi-ar plăcea mai mult dacă ar fi \"e loc pentru o întâmplare ciudată / la intersecția umbrelor\" ... \"întâmplare ciudată\" și \"intersecția umbrelor\" implică acel unheimlich, ne-firescul, dublarea. dar poate ai avut altceva în plan...

Întreb și eu retoric într-o doară: care mătci? Cred că nu poate fi vorba de “anti-modestie”, pentru că asta ar însemna că s-ar ști ce înseamnă modestia. Mai degrabă ar fi vorba de lipsă totală a noțiunii de modestie. Partea hazlie este că tot ținând la “jilțul” din palatul de pe feudă, se preferă renunțarea la “slujitori” când aceștia nu mai răspund la comenzi, decât ajustarea registrului discursiv.

Este interesantă radiografia fenomenului, dar am o mică obiecție: cred că e vorba de frustRare!!

Mă întreb cât de validă este împărțirea societății după criteriul gradului de afectare cu sindromul frustrării (am reformulat, pentru că așa am înțeles). Ar fi interesant de aflat câți dintre “cei care votează” sunt reprezentați de cei care sună la TV pe teme politice. Întreb pentru că mă număr printre cei care votează, dar nu am sunat niciodată pentru a intra în direct. Nu cred că e nevoie de revoluția care se petrece o dată la o sută de ani pentru a te exprima. În prezent, internetul oferă foarte bine posibilitatea de a comenta articole în ziarele de mare tiraj cu ediție online pe cele mai arzătoare teme, astfel încât persoanele cu acces la internet ar putea nu doar să aducă obiecții, ci și să ofere soluții. E unul din lucrurile pe care am putea să le învățăm. Nu dau decât exemplul ziarului New York Times unde poți comenta serios un articol și, dacă intervenția este pertinentă, ea poate fi chiar publicată separat. La noi dreptul acesta particular de a te exprima în public este de multe ori prost înțeles. Nu o dată am întâlnit înjurături delicioase și apelative năpraznice care nu aveau absolut nici o legătură cu articolul în subsolul cărora apăruseră. Nu exprimau decât frustrarea, sentiment semnalat aici.

“Competentul […] joaca totul pe o singura carte si adesea pierde, dar se regaseste in alte domenii si activitati.” - !!!

De remarcat și ideea celui slab care până la urmă s-ar putea întări în arena politică prin plata cu propria metamorfoză. Dacă lupta politică acționează benefic, cel slab s-ar putea schimba, metamorfoza ar avea un sens, dar cred că sunt rare situațiile. Oricum, amintesc faptul că Machiaveli face distincție între politician și om politic, diferența dintre ei fiind capacitatea de a gândi actele întreprinse, calitate specifică numai celui de-al doilea.

Ai punctat ideea valorii în final, dar ce este valoarea este deja o altă poveste.

Eu am o idee despre tema asta. Frustrarea apare de obicei când obiectivele rămân neatinse indefinit și, în ciuda acestui fapt, se continuă urmărirea lor. Cred că depinde de voința fiecărui individ dacă reacția față de frustrare este pozitivă sau nu. După părerea mea, frustrarea provine în condiții ce țin de un tărâm plasat dincolo de forța individului și se rezolvă, ca orice emoție, printr-o mutație la nivelul obiectivelor. Ori le segmentezi pentru a le rezolva pas cu pas, ori le modifici, ori cauți să vezi ce-ți aduce fericirea și te face să uiți de frustrare, ori poate există și alte soluții care nu-mi vin acum în minte. Mie mi se pare nemaipomenit atunci când oameni marcați de un nivel considerabil de frustrare ajung să facă lucruri geniale. Până la urmă frustrarea înseamnă neîmplinire, întâlnirea cu ceea ce nu este plin, ci gol, lipsit de valoare. Cred că important este să vezi atât sursa propriilor frustrări, cât și frustrările celorlalți pentru a ști cu ce să umpli golul.