Funcția ontologică a povestirii

Pînă să-l citesc pe Mircea Eliade cu părerile lui despre poveste și cu ilustrările acestora în proza sa, mai ales în cea scurtă, tîrzie, nu mă omoram cu a da credit prea mare povestirii. După aceea, mi-am dat brusc seama că există o funcție esențială a povestirii în viața obișnuită de zi cu zi a omului. Nu degeaba mai toată lumea încearcă să-și spună cu obstinație povestea vieții.

Sigur, povestea poate fi doar o simplă spovedanie, omul vrea să facă un mic bilanț, să pună cît de cît ordine în viața sa care s-a scurs precipitat, fără să aibă vreme să se dumirească de ce și cum. E un bun prilej de rememorare și de evaluare. Iar cînd spovedania nu e de florile mărului, este și prilejul pentru a încheia o etapă, cu despărțirea celor bune de cele rele, pentru a începe cu mai multă hotărîre și luciditate, oarecum iertat de cele deja recunoscute ca greșeli (și pe care, se înțelege, se va feri să le repete), o alta, a unei vieții de o calitate mai bună.

Dar povestea are și o funcție existențială mult mai importantă. Ea te obligă să rămîi uman. Povestind, nu o poți face decît adoptînd un anume stil de comunicare accesibil celorlalți, apelînd la valori umane care să ghideze și, eventual, să sancționeze cele întîmplate și narate. Orice poveste spusă cu farmec și haz devine exemplară, ea este deja o faptă oarecum eroică ce nu doar că s-a întîmplat, ci și merita să se fi întîmplat. Căci ea pare să conțină un îndemn pilduitor pentru ascultător. Îl fascinează oarecum și îl contaminează de o forță cuprinsă în faptul că așa ceva a avut totuși puterea să se întîmple.

Cine povestește vrea în primul rînd să se facă înțeles, el presimte oarecum că ar putea fi privit doar ca un monstru și preferă să recupereze sau să reducă handicapul. Prin poveste, monstruozitatea neînțelesului se îmblînzește. Neînțelesul atît al persoanei care devine personaj și erou al povestirii, cît și al faptelor, al realității în sine care de multe ori este de-a dreptul incredibilă. Monstrul uman se îmblînzește în poveste, el devine o ființă recuperată, încadrabilă, iar de necrezutul se preschimbă în verosimil.

Realitatea se înmoaie și se mulează pe un uman domol care parcă aștepta povestea, totdeauna fabuloasă, legitimînd adesea ceea ce era absurd și deșucheat. E suficient să faci efortul de a istorisi, de a prezenta lucrurile: să-ți spun cum a fost, uite cum s-au întîmplat lucrurile, așa s-au petrecut faptele, și ești deja ascultat cu atenție și cu un început de simpatie și consimțire. Iar dacă rămîn lucruri la limita incredibilului, verosimilul le absoarbe ca pe o fatalitate cu care ne-am familiarizat deja: așa a fost să fie.

Cine nu știe să povestească, nu consimte să o facă, nu simte nevoia imperioasă de a găsi pe cineva care să-l asculte și în cele din urmă să depună mărturie pentru viața lui, își irosește într-un fel viața. Ea nu mai face corp comun cu viața oamenilor, nu se alipește la zestrea mitică, nu îmbogățește spiritualitatea lumii, aura de duh în care respirăm zi de zi. Rămîne un monstru neînțeles și care nu dorește să fie înțeles. Și care nu va primi din partea oamenilor sau măcar a unuia pe care l-a ales nici consimțămîntul, nici iertarea, nici îndemnul de a fi. Pentru că a fost adoptat și merită.

În cele din urmă, ontologic vorbind, povestea are un efect magic. Ea exorcizează realitatea, o face să fie a noastră, ne face oarecum familiari cu ea. Nu mai e neapărat străină, ostilă, stranie, e pe măsura noastră.