Monica Manolachi

umbra demonului pe un nor,
păsări născute cu o singură aripă,
fluturi orbi în paradis,
lacrimi ce fierb pe obrazuri moarte,
ecouri de secetă în oceane,
lumi abisale, lumi extraterestre,
furtuni de rouă, fulgi de lumină,
raze de întuneric, suspin de zâmbet,
planete ce tremură de frig,
minți și inimi ce nu-și vor pacea,
noi înșine un haos etern.

Alina, găsesc aici câteva imagini interesante... Dacă pui spațiu după virgulă, cred că ar fi mai ușor de citit. Și titlul este deja sus. :-)

măi, dar ce mare era mărțișorul de-l mângâiau? :-)

\"mânele ei\" - ai vrut tu așa o formă veche a acestui cuvânt?

\"să-mi regulez auzul\"? poate \"reglez\" ar fi mai potrivit. sunt și sinonime.

Poeziile cu ritm au un fel de „arrest” pe care, iată, l-am simțit citind aici, unde am aflat și un sfat de care aș ține seama.

Poate aș mai șlefui lexicul... „Smulge-ți din păr clama, / privește-ți direct în ochi teama” parcă rupe un pic ritmul, mai ales acel „direct”... „și lasă, o, lasă-l să te doară până la sânge / dorul care se zbate, / visul care se frânge.” – și aici m-am împotmolit din cauză de acord gramatical... „dă-ți deoparte podoabele” ... Cum ar fi „aruncă-ți departe podoabele” sau lasă-ți deoparte podoabele? Mai trec.

Am văzut și eu Dangerous Minds. Interesant titlu pentru contexul de aici, Katya. Bine ai revenit. Poezia e este uneori ca un patinoar.

Am fost și eu sâmbătă la Deko și pot spune că, față de alte dăți, acum s-a dezbătut mai mult și mi-ar plăcea ca impulsivitatea și interacțiunea să fie cumva cultivate și să evolueze spre ceva și mai bun. Spre texte de calitate, în special. Mi-a plăcut și aș încuraja în continuare nu numai lectura textelor de către autor/autoare, ci și posibilitatea de a răspunde comentariilor și criticilor, dar nu doar atunci când ești întrebat/ă. Ce-i drept, asta depinde de cât de impulsiv și cât de pregătit e fiecare. Eu văd aceste întruniri ca pe o împărtășire, ca pe un dialog, nu ca pe un bombardament sau o execuție sau o înșiruire de monologuri, chiar dacă emoțiile sunt mari. Și având în vedere că nu prea se predă oratorie pe la noi prin școli, n-ar fi rău să mai învățăm câte ceva.

După părerea mea, moderatorul ar trebui să aibă grijă de cei care citesc sau comentează, mai ales când sunt mai noi pe site, și asta nu numai pentru autorul respectiv, ci și pentru a asigura continuitatea întrunirilor. Îmi cer scuze dacă poate n-am văzut bine și Raul chiar a avut grijă.

Nu văd nimic periculos în critica la critică spre deosebire de critica la text, dacă într-adevăr se referă la critică și nu la caracterul criticului. Evident, pelicula care desparte pe critic de critica lui uneori este mai rezistentă, alteori nu prea și se cheamă doar reacție mai mult sau mai puțin incendiară sau altfel, dar, ce mai, am impresia că, dincolo de unele imprecații, cenacul ăsta poate însemna ceva.

Pe lângă cei doi autori care citesc, mi-ar mai plăcea să existe și altceva, cum ar fi, să spunem, un al treilea autor, consacrat, român sau străin (tradus), contemporan sau nu, prezent însă doar cu textele în pagina de prezentare a întâlnirii dintr-o anumită dată, care să fie discutat pe lângă cei doi invitați. Ori poate cei care citesc să aducă un poem două din autorii preferați, să spună de ce îi place etc. Pentru că uneori – destul de rar, din fericire – am impresia că cenaclul se învârte... în jurul cozii.

Felicitări, Traian, pentru articol. Se mai putea lucra pe ici pe colo, dar data viitoare. În pagina de cronică a unui cenaclu, așa cum este articolul de față, aș trece și un link spre anunțul care cuprinde autorii și textele citite, pentru a urmări mai ușor evenimentele și textele la care se face referire.

Cred că nu am înțeles cum vine critica de „kibutz”. Kibutz este un tip de fermă sau fabrică din Israel unde profiturile și sarcinile sunt împărțite, iar munca este evaluată în mod egal. Să fie vorba de „chibiț”, cel care asistă la jocul de cărți etc. fără a lua parte efectiv la joc? Poate că urechismul, chibițismul, ciupercalismul, într-un cuvânt impresionismul (să sperăm că Olympia n-o să-și ia jucăriile ca să plece), au și ele rolul lor. Cred că nici n-ar fi ieșit cenaclul așa de fain fără ele. Iată mai jos câteva instantanee:

Bocancii de care s-a făcut vorbire. Nu spun cui aparțin :-)


Andrei Ruse într-un moment în care a dat cel mai puțin din mâini:


Gelu Diaconu para discursul venit dinspre microfon (păcat că este unul singur).


Ioan Peia simțind între degete poezia (scrisă cu inima? cu mintea? cu mână?)


Se fumează mult. Aviz amatorilor.

Mă bucur de reluarea cenaclului. Sper să ajung și eu de data asta.

Un poem a cărui ideatică mă atrage. Sunt totuși câteva formulări care nu îmi plac.

În v.3 succesiunea potopul... plâns... pentru... apropiate cuprinde cuvinte care încep cu sau conțin consoane plozive. Asta poate sugera un anume fel de plâns. Dacă stau să mă gândesc, așa plâng unele persoane, mai ales unii bărbați pe care îi cunosc, cu o scurtă explozie la început.

\"care au excavat pentru oceanele zilei a doua\" - ideea e bună dar mă depărtează de acei \"oamenii\" din versul precedent... excavatorii oceanelor... pe ei îi cauți? :-) ... Urmează un pasaj care mă aruncă în confuzie. Cine \"să curgă peste chipul lui Iisus\"? dacă e vorba și de pești, și de oameni, mi se pare superbă imaginea, dar ar merita reformulată fiindcă \"să curgă\" nu mi se pare chiar așa de poetic.

Cred că sunt prea multe personaje biblice, fiecare cu istoria lui... i-aș mai fi sublimat în câte vreo metaforă sau altă figură de stil. Nu am înțeles versurile care îl însoțesc pe Petru... poate că ai vrut să spui ceva, dar mie mi-e obscur sensul. Pe urmă, corăbieri sau submarine? Trecerea de la submarine la corăbii are de-a face cu o regresie în timp? Totuși submarinele sunt naufragiate într-un viitor neclar și mai avem și \"următorul anotimp\". Toate aceste referințe temporale mă duc cu gândul la o dezordine copleșitoare. \"chip\" apare de trei ori în poem, dar nu pentru a face mesajul mai clar. rețin \"primul meu chip\".

Predomină propozițiile principale și coordonarea simplă între ele. Mi-ar fi plăcut mai multe regente ori conjuncții de susținere, mai ales în a doua parte, unde, așa cum sună textul, mi se pare că fragmentează spunerea.

Mi-a lăsat impresia unei geneze în stadiul \"zilei a doua\" :-)

Mai trec pe aici.

P.S.Aș reveni și asupra titlului. Aș renunța la Evidentul \"simbol\".

Mulțumesc pentru împărtășirea acestei experiențe de voluntariat, poate una dintre cele mai grele, și mă bucur să aflu că ai reușit să găsești ceva bun la acești copii chiar dacă a fost extenuant. La urma urmei, și un copil normal poate fi la fel de extenuant dacă e un pic mai energic.

În afară de faptul că e un poem rotund, rețin:

\"drumul, o limbă ce se pierde-n gâtlejul misterului.\"

Cred că ai surprins ceea ce mă preocupă în ultima vreme, anume să aflu ce legătură este între voință și limbaj, cum se creează și cum se întrețin una pe alta.

Cioburile și glastra sunt o paralelă a relației dintre sfinți și Dumnezeu? Mă întreb ce rol are falsatul în toată povestea asta. Să fie poate o schimbare de roluri ca în:

\"o glastră atinge în treacăt un fald de mânecă\"?

Astfel parcă nici nu mai are sens să întrebi cine a spart glastra. Efectul micului accident dispare într-un somn al florilor care se vor trezi cândva altfel.

un poem a cărui idee ar merita un ritm mai șlefuit. lipsa părinților, desființarea legăturii dintre copii și părinți sunt chestiuni care ar avea nevoie de un tratament mai serios.

Mi-a lăsat gust de pelin. Mă așteptam la o altă perspectivă, mai profundă, cel puțin după acea \"minunată trecere de pietoni\". \"nesuferite garoafe roșii\" exprimă lipsă de comunicare. dacă ar fi știut că alte flori ar fi fost cele preferate, poate... Poemul se încheie ca și cum ai arunca după milițian cu poemul. Sau nu mai văd eu bine.

Nu mi-e clară semnificația slalomului printre copaci.

Sunt unele versuri citite aici pe agonia pe care mi le aduc aminte pe stradă uneori. Li spunea mai demult \"nomazi prin noi înșine\". Cred că de aici voi ține minte ultima strofă.

mi-au plăcut unele imagini precum:
- „moartea bea o cafea amară întinsă pe leneși bulgări / de pământ”
- „privesc ciori ce ciugulesc grăunțe / de sub unghiile unui zeu”
- pe bătrânul acela l-aș lua deoparte și l-aș întreba mai multe.
- „pleoape neunse de lacrimi”

- aș renunța la “din piele” (motive estetice)
- ce spui de câteva sugestii: „pe frunțile stâncilor”, „încâlciți în blănuri”, „ciori ciugulind”, „un răpciugos bătrân”, „falduri de întuneric”
- „zgâriate de solzii oțelii ai vântului” – aici am căutat un verb în loc de a zgâria, dar nu am găsit (motive de sunet)
- „genele de piatră” – mi-a părut întotdeauna rău că statuile antropomorfe nu pot avea gene. dar aflu aici că de fapt e posibil să aibă. mai ales cele vii.

stănescian final. („întâmplare întâmplătoare”.)

Nu știu dacă eliminarea icoanelor din școli este măsura cea mai potrivită pentru a semnala unele exagerări produse în mediul bisericesc, însă aceste exagerări există. Cunosc îndeaproape reprezentanți ai clerului care uneori nu-și dau seama că își impun credința până la absurd, fără a lua în seamă consecințele nu numai asupra sănătății morale a enoriașilor, ci chiar asupra sănătății fizice, transmițând uneori ideea că medicii sunt toți niște impostori și că numai credința te poate face sănătos.

Mie mi se pare că problema este tratată cam superficial. Se discută la nivel de legislație, de politică, de mass-media. Nu se vede ce se întâmplă cu adevărat în inima românului și a româncei. Pe de altă parte, oamenii se bulucesc să se spovedescă cu câteva zile înainte de marile sărbători religioase de parcă nu s-ar putea duce și în alte zile din an când preotul poate are mai mult timp pentru discuție, nedominată atât de mult de ritual. Sau în loc să caute reculegere în mănăstiri, turiștii umplu aparatele foto cu poze, neînțelegând mai nimic din atmosfera și din specificul locului.

Mă întreb oare de ce editura Humanitas a editat pentru Gaudeamus o carte document scrisă de o jurnalistă de la BBC, referitoare la evenimentul de la Tanacu, rămas încă neexplicat, la fel cum neexplicată a rămas moartea lui Frere Roger de la Taize, ucis de o româncă. Îmi amintesc și acum cu mirare că, în subsolul articolului din ediția online a unui ziar de mare tiraj, erau comentarii care îi dădeau dreptate criminalei lui Frere Roger. Bine a făcut, comentau. Nu erau tot români și aceia? Aceste fapte sperie și sunt repede trecute sub tăcere, însă, dincolo de faptul că sunt condamnabile, ele exprimă reacția față de învechirea unor structuri sociale, politice, culturale, religioase care nu mai corespund realității.

Mi se pare extraordinar totuși că suntem pe un site unde libertatea de exprimare este promovată la maxim și, în același timp, când e vorba de libertatea credinței, toată lumea își face cruce. Mă întreb ce-ar spune cei de la secțiunile spaniolă și italiană ale saitului vizavi de problema icoanelor în școli, având în vedere că cei mai mulți dintre ei sunt catolici.

eh, da, întoarcerile... un poem pe care l-am citit cu plăcere, un pic intrigată de restricția repetată \"Nu există loc pe Pământ / Din care să nu te poți întoarce / La mine\". De ce seara și nu dimineața? Seara visele sunt încă necoapte, dimineața le găsești căzute pe jos. Îmi place și identificarea cu un port unde se pot întoarce corăbiile încă nenaufragiate prin alte părți. Ei, da, iată o întrebare: ce se întâmplă dacă o corabie naufragiază? Cum se mai poate întoarce?

frică de apă

de unde vin

Adina, pe unde vin eu, lumea se îmbăiază încă în covată, așa cum au căpuit din bătrâni. Nu duș, nu bazin, nu apă curentă. Găleata și fântâna sau pompa sunt baza. Le vine greu să-și mai schimbe modul de viață. Apa e rece ca gheața și au nevoie neapărat de un foc pentru apă caldă. Cine să plătească gazul care nici nu este tras? Cine să plătească factura de curent electric?

Vara lumea ar avea unde să se îmbăieze. Au și Siretul, și Bârladul aproape, numai că, de la un timp, au cam prins frică de ape, după ce le-a ajuns prin curți, le-a dărâmat casele și le-a înecat orătăniile. Poate nici nu e nevoie de un dihor care să prindă găinile. Apa nestăvilită este de ajuns.

Vara copiii încă se mai duc la scăldat și se pierd în ape neînvățați cu vâltoarea, așa cum s-a întâmplat cu vecinul de peste drum la mine.

La țară încă se mai poate să taci îndelung fără să îți ceară cineva socoteală, dar și fără să-i pese cuiva.

La poem aș mai fi lucrat. Esența este bună, dar aș mai fi șlefuit forma de exprimare mizând pe jocul dintre planurile vizibile și cele nespuse. Nu este primul poem cu temă rurală și nici vorbă de pășunism. Urbanul cred că e musai să fie acolo pentru a reda mișcarea dinspre rural spre urban și invers. E pur și simplu nevoia de a exprima viața la țară pe care și eu am trăit-o și o cultiv prin prisma celui ce s-a mutat la oraș.

Dușul de la țară poate că spune ceva, poate că pur și simplu au ajuns dușurile și la țară, așa cum pe vremuri boierii au învățat să-și cheme slugile nu bătând din palme, după obiceiul oriental, ci sunând din clopoțel sau la sonerie, după moda occidentală.

Eu nu am înțeles un lucru: dacă nu vine dihorul, trebuie să-mi pară rău? Trebuie să-i descânt ca să apară? Eventual să-l fotografiez când intră și când iese din coteț? Asta îmi inspiră un absurd grozav și o neputință cruntă. Îmi amintesc de mamaia numărând găinile. Eu nu am \"numărat\" niciodată găinile. Oare de ce le \"numeri\" tu și nu altcineva?

Ce spui de \"un înger în brațele mamei sale\"?

\"boschetari\" nu cade bine în context. de fapt mă amuză. auzi tu: \"ținându-se de mâini\", \"ne arată drumul spre paradis\"...

Ai folosit de patru ori cuvântul \"tren\". Ce vrea să însemne asta?

Al cui zâmbet, \"zâmbetul său\"?

Poate că am o altă viziune, dar din punctul meu de vedere intimitatea nu se obține cu greu dacă ești atent la condiții. Depinde de ce fel de intimitate este vorba și cine sunt actorii. Familiaritatea din mijloacele de transport în comun nu mă deranjează, ba, dimpotrivă, am scris câteva poeme pornind de la discuțiile cu persoane pe care nu le-am întâlnit decât o singură dată dar care au ținut neapărat să-și spună oful. Nu văd de ce aș respinge pe cineva care nu face altceva decât să vorbească. La “tanti Gica” (un poem scris de mine) nu am fost niciodată la masă și totuși am aflat de la ea lucruri despre mine pe care cei apropiați nu mi le spun niciodată. Chiar am avut “prieteni” pe care îi simțeam că se feresc să spună lucrurilor pe nume. Mie nu mi se pare că cineva forțează dacă vrea să-mi spună câteva lucruri din suflet, fie ele și pe șleau… Dacă există “mahala nesigură”, atunci “centrul” este “sigur”? Nu știu cât de adecvată este această diferențiere cu viața socială a zilelor noastre. Mie luările peste picior îmi spun multe lucruri, la fel cum se întâmplă cu tăcerea.