Monica Manolachi

E putin incriptat, atat cat sa trezeasca interesul. Un ritm de balada moderna. Are si istorie, are si mit. Tehnica m-a atras si ea. Aici zicerea are o forma ce cade bine la citit, imagini fragmentare si totusi legate printr-un difuz simt al umorului. Felicitari!

Ben sau Gal, am cetit si io cateva istorioare si essays si m-am amuzat oleaca. Ma mir ca din trei intrebari a inceput americanu\' sa planga, dar nu se stie niciodata unde poate zace sensibilitatea.

Poemul e bine conturat și abordează o temă nu tocmai la îndemână. Nu-mi mai amintesc cine a scris o povestioară cu un tată care bătea câte un cui într-o ușă pentru fiecare greșeală a fiului. Curios, fiul l-a întrebat de ce. A primit răspunsul și tatăl i-a mai spus că poate scoate cuiele dacă face și fapte bune. Nici nu mai știu exact cum se termina (am citit-o prin clasele primare), dar parcă rămăseseră amândoi cam triști când, într-un final, în ușă nu mai era niciun cui, ci numai găuri.

Aici observ ideea unui transfer, a unei moșteniri inevitabile și costisitoare. I-aș da un alt titlu, ceva care să exprime relație asumată sau altceva.

Jucăuș parcursul acesta, în aparență aproape nepăsător, printre culori. Si totuși, vorbești aici despre nepăsări mai mari, despre niște norme de nepăsări, despre ochii științei doritoare de certitudini cu orice preț. Greu mai trăiește omul cu incertitudinea!

a, cred ca iar a iesit cu patratele...

Păi dacă e vorba de „o țigãncusã dulce de tot, cu ten alb-alb, cu dinții tot unul și unul și cu picior lung, cât ziua de post”, eu o să mai trec pe aici. Am cetit-o și pe cea cu domnul Chihlimbarul. Dar deocamdată nu mă pripesc să fac aprecieri. Bun venit pe sait.

Într-adevăr un volum care arată multă muncă de documentare, și un stil istorico-interpretativ încântător. Duminica după-amiaza când străzile sunt mai puțin circulate se pot face plimbări memorabile prin orașul ăsta tot mai aglomerat.

Frumoase imagini. Mi-ar plăcea mai multă reflexie în direcția asta. Poate ar fi interesant de îmbinat fotografia cu istoria locului și cu biografia unor personalități culturale ce au trecut prin acel loc. Un fel de luptă măcar semiotică împotriva \"omului țeavă de eșapament\" ori colecționar involuntar de zgomote, care începe să-și facă tot felul de culcușuri pe unde nu te aștepți. (Ieri pe la ora patru după-amiază simțeam că surzesc: se pornise o bormașină undeva într-un apartament de deasupra, dedesubt cineva exersa la violoncel, pe șosea trecea parcă ostentativ tramvaiul 34. Ce mai, un concert la care nici nu plătisem bilet.)

Undevaul tău e mai aproape decât se pare. Îmi plac paralele acestea inegale între Made în China și Made undeva. Observ o tensiune între „a fi făcut” și „a se face”, între ideea de obiect și subiect, între care atenția lectorului oscilează lent, când cu umor, când cu tristețe. Mă bucur că ai citit și altceva pe etichetă! Știi, uneori, între paranteze se întâmplă lucruri mai interesante decât ce scrie pe etichetă. Aș reformula versul acela cu parantezele în sensul asumării, deoarece mi se pare că echilibrează caracterul evidențiator al etichetei. Dar e alegerea ta până la urmă. Pe alocuri discursul este cam prea simplu și mai sunt și niște typos, dar ideea este bună și merită un semn.

Strofa aceea evidențiată de Enache mai devreme mi-a spus și mie ceva, drept pentru care las aici câteva cuvinte. Începutul însă e un pic cam descriptiv și m-am poticnit prin unele locuri. De exemplu aici:

„...Timpul ei nu curge
încercuiește ziua și noaptea ca roata unei fântâni
scârțâind în talpa opincii.”

gerunziul „scârțâind” probabil se referă la timp, insă, pentru că urmează imediat după „roata unei fântâni”, îmi vine greu să-mi imaginez roata „scârțâind în talpa opincii”. Unu, pentru că nu-mi dau seama cum poate să scârțâie roata fântânii. Am în minte o roată a fântânii din piatră, deci destul de grea. Doi, asocierea acestei roți cu talpa opincii, mă face să-mi aduc aminte cum săream peste fântâna de la bunicii mei ca să trec în curtea vecină. Evident, nu se purtau opinci. Poat teniși. Și mi se părea destul de periculos urcatul ăsta pe ghizdul fântânii. E adevărat că nu e „sub talpa”, ci „în talpă”, însă o prepoziție nu salvează, cel puțin pentru mine, imaginea generală.

E doar o părere, sper ca opinia mea să nu fie luată personal.

M-a atras de fapt numele, Stanca. De unde crezi că vine numel ăsta? Ce înseamnă?

Diana, îmi place cum ai oglindit cele două vârste, cum ai expus două lumi greu de îmbinat, greu de pus de acord. Ultimele trei versuri îmi spun că știi despre ce scrii, nu scrii chiar la întâmplare, haotic.

Aș detașa o strofă de mijloc începând cu „dacă ar fi trăit...”.

Aș mai distila un pic totuși. De exemplu, în fagmentul:

”în dimineața aceasta Hana dorește sandvișul
cu aromă de pui
simte mirosul cald
dozele de hormoni perfect ambalați
american style”

aș reduce cele trei sugestii culinare (sandvișul, pui, mirosul cald) la una singură, mai puternică.

Am mai citit și în urmă și am găsit consistență.

Iată iar o cronică fără de care esența întâlnirilor de la Deko s-ar duce pe apa sâmbetei. Traiane, te citesc cu interes.

O mică nelămurire. În pasajul acesta «tehnica tinde „să devină excepțională” fără să transmită „fiorul liric” capabil să zdrobească retina simțirii, să deschidă porțile „percepției obiectului”, nu ale „înțelegerii” (cuvinte aglomerate care dau mereu alt sens)» mi-e neclar mai ales sensul sau sensurile pe care Marius Conu le acordă cuvintelor “să zdrobească retina simțirii”.

Din punctul meu de vedere și știind că retina este o membrană fină menită să lege nervul optic de creier, “a zdrobi retina simțirii” mă duce cu gândul într-o primă fază mai degrabă de filmele cu explozii, bătăi, ketch-up, știri cu accidente și crime și alte apanaje ale violenței mediatice, decât la ce efect ar trebui să aibă “fiorul poetic” și mă face să refuz acest sens.

Tot ce nu înțeleg este de ce “percepția obiectului” și “înțelegerea” sunt plasate antitetic. Părerea mea e că sunt două fenomene înlănțuite. Nu văd de ce simțurile ar trebui separate de intelect. E clar că nici intelectul singur nu e favorabil unei poezii bune, dar nici simțurile lăsate în dezordine nu pot singure să ajungă poezie. Eu le văd înlănțuite.

Revenind, același verb îmi aduce în fața ochilor și vana mare a bunicului meu, peste care era așezat ditamai zdrobitorul de struguri, de maneta căruia am învârtit și eu în câteva toamne. Așadar, în mintea mea cuvântul nu e întru totul indezirabil, însă am o teamă în fața lui, pentru că înțeleg “retina simțirii” ca pe ansamblul simțurilor și atunci a le zdrobi pe acestea mi se pare a nimici însăși instrumentele percepției. Sigur că sunt momente când am vrea să nu mai simțim nimic din cauza unei dureri acute, dar, dacă punem în balanță o retină distrusă a simțirii și una încă sănătoasă, cine ce preferă?

Un slavist poate ne-ar putea spune mai bine dacă “a zdrobi” are legătură cu “drob”, care în unele limbi slave, dar și în română, înseamnă măruntaie, mațe, deci un loc unde se aglomerează unii fiori.

\'odată\' scris legat după noul DOOM.

Așa deci, întorci raiul pe dos, doar-doar o veni apocalipsa. Dar asta numai așa, ca să treacă o dată și să ne vedem și noi de treburi aici pe pământ. Dă de gândit cerul ăla nemăturat. Aș zice că e o temă la ordinea zilei.

Mi-am stors ceva imaginația să-mi dau seama ce s-ar putea întâmpla în fotografie. O japoneză se îmbăiază într-un nor - ar fi una dintre variante.

Părerea mea e că și pe vremea Romicăi se cântau cântece mai mult sau mai puțin ridicole, mai mult sau mai puțin deocheate, așa cum și azi sunt manele bune și proaste. (Da, sunt unele bune, însă ai nevoie de răbdare, așa cum e nevoie de răbdare și pe agonia.) Poate în cele vremuri erau o țâră mai frumoase, asta numai specialiștii în muzică pot concluziona. Și eu știu câteva frânturi din cântecele de odinioară, deși nu știu întotdeauna cine erau cântăreții. Însă ce rămâne până la urmă, iată, este ceea ce reușește să treacă bariera timpului. Mi-am amintit de cântecele pe care mi le cântau și mama, și bunicile, și că mai târziu ne jucam „de-a spectacolul” și luam la rând toate cântecele scrise prin caiete de le cântam prin tabere sau pe la ziua cuiva.

Ieri citeam într-un ziar online despre cum definește un sociolog țiganitatea. Omul se întreba de ce rrom și nu țigan, fiindcă în teren el a observat că își spun țigani și că numai la conferințe despre multiculturalitate apare cuvântul rrom/rom. Am citit și-am răscitit articolașul, dar n-am găsit nicio fărămă de ceva pozitiv, ci numai stereotipuri negative care, după comentariile de dedesubt, au alimentat frustrările unora. Susținea ideea asimilării. Ei da, mi-am spus, asimilare, asimilare, dar cum? N-a deschis și el o carte despre asimilare? Mă bucur să aflu aici și un alt punct de vedere. Asimilarea este uneori nu doar topire sau distrugere, ci și înflorire în altă parte. Pe un alt cer, cum spune un alt cântec de azi.

Lui Costin îi promit să-i cânt într-o zi un șaraiman. :-)

Da, sigur că este nevoie de argumente. De aceea în ultima vreme nici nu am mai comentat pentru că știu, un comentariu bun are nevoie de timp. Sunt printre primii cărora nu le plac comentariile în doi peri, chiar dacă nici ale mele nu sunt altfel uneori.

După părerea mea, poemul surprinde neplăcerea față de decăderea în derizoriu a poeziei, față de aducerea acesteia cu sila în public, față de precaritatea esteticului literar, față de motivația pentru care scriem. Să ne dăm mari că suntem și noi poeți/poete, chiar dacă miza nu e prea mare. Important e să facem gălăgie. Zgomot. Nu frumusețea textelor contează, ci relațiile de formă dintre cei care le scriu. Nu contează pentru cine scriu. Pentru mine scriu. La asta poate duce libertatea de a scrie orice. Unii încearcă să definească acest curent internetic, de tip blog, ca fiind ceva dincolo de postmodernism, cu accent pe etică, dar încă se mai discută. Nu spun că bunele relații dintre oameni nu sunt de dorit, dar, dacă sunt în detrimentul literaturii, al scrisului bun, atunci am de comentat, pentru că riscul acesta va exista mereu. Nu e o generalizare însă, pentru că am citit și poezie contemporană de calitate și sunt numeorase situațiile când poezia valoroasă contribuie la construirea de relații interumane durabile.

Cred că textul și cel care scrie sunt două lucruri diferite, chiar dacă se completează și chiar când este vorba de discurs mai mult sau mai puțin autobiografic. Odată ce ai scris un text și ești de acord să devină public, el se desprinde de autor, capătă existență proprie. Poate să fie într-adevăr de valoare sau poate să devină maculatură. Uneori este o vioară Stradivarius de sine cântătoare, alteori un instrument de tortură.

Părerea mea este că poezia cu greutate este cea care trezește cu adevărat în celălalt instinctul sublimului, fără prea multe brizbizuri publicitare, fără PR, deși se pare că ia amploare chestia asta, însă nu în mod fericit. E plină piața de maculatură. Poemul critică faptul că unii scot cam aiurea bani din buzunar sau își arogă primatul vârstei (“pe bani sau pe ani”) ca să-și publice o carte. E ca atunci când unele femei declară că “și-au făcut” un copil, de parcă și-ar fi cumpărat o jucărie. Poate mă înșel, poate există motive serioase și de partea cealaltă, dar asta este părerea mea în acest moment și sunt deschisă la dezbatere.

Din câte știu, poezie.ro promovează în aceeași măsură și poezia, și spiritul critic. Dacă Vasile a scris ce a scris împotriva “bocirii formale” mi se pare amuzant și chiar îmi asum critica. Poate sunt eu prea stresată și râd din orice. Scuze. Cred totuși în acel microfon 2…10, 2…10, deși aici Vasile îl ia în râs, și sper că întâlnirile la Deko vor continua, însă mă aștept la un salt calitativ. Nu azi, mâine, ci peste ceva timp când teribilismul și stânjeneala vor fi înlocuite de altceva mai bun.

mulțumesc pentru satira asta delicioasă!

Felicitări tuturor și la mai mare!

frica de singurătate e un lucru pe care nu toată lumea îl înțelege.

Pentru cei care și-au uitat propriul nume, pentru concizia rostirii și frunzișul de sensuri.

O să mă gândesc serios o vreme cum se face de uită omul și cum îl cheamă. :-)

\"noaptea a trecut ca un cal roșu\" - să fie un travaliu neîncetat, să fie o fugă fără țintă, să fie chiar comunismul? \"noaptea avea copite uriașe care spărgeau caldarâmul\" - îmi imaginez un cal prin oraș, viața de la țară în variantă sălbatică, înfruntând tehnologia asfaltului-care-nu-crapă... și impetuozitatea ființei învățate cu zbuciumul naturii. ploaia (fie ea și dintr-un film), în jocul ei preschimbător, pare să cearnă noaptea din care mai rămân doar diamantele fine ale tristeții.

până aici așa am văzut. pentru asta și pentru ce-i mai departe, o steluță.