Constelația Monitor

Te rugăm să argumentezi literar steaua acordată, iar la următoarele stele să ții seama de reguli înstelare. Mulțmim.
(scuze Ted)

Ela

și, grație formalismului, pot spune că mă bucur de \"sarea și piperul\" acestui site.

mulțumesc amândurora.

[nu ai pentru ce îți cere scuze, Ela; eu îmi cer scuze]

esti pus pe fapte mari, văd. Ai scos un poem de exceptie de data asta.Nici nu puteai surprinde mai bine fenomenul \'monitorului\'. Ca și Monica nu găsesc că se poate spune nimic mai mult decat ura pentru poezie, pentru sclipirea de geniu, pentru arta ta. Sa ne trăiești și să continui să pulsezi poetic alături de noi. Pentru mine este un privilegiu să te citesc pe agonia. Trăiască monitorul!

Da, sigur că este nevoie de argumente. De aceea în ultima vreme nici nu am mai comentat pentru că știu, un comentariu bun are nevoie de timp. Sunt printre primii cărora nu le plac comentariile în doi peri, chiar dacă nici ale mele nu sunt altfel uneori.

După părerea mea, poemul surprinde neplăcerea față de decăderea în derizoriu a poeziei, față de aducerea acesteia cu sila în public, față de precaritatea esteticului literar, față de motivația pentru care scriem. Să ne dăm mari că suntem și noi poeți/poete, chiar dacă miza nu e prea mare. Important e să facem gălăgie. Zgomot. Nu frumusețea textelor contează, ci relațiile de formă dintre cei care le scriu. Nu contează pentru cine scriu. Pentru mine scriu. La asta poate duce libertatea de a scrie orice. Unii încearcă să definească acest curent internetic, de tip blog, ca fiind ceva dincolo de postmodernism, cu accent pe etică, dar încă se mai discută. Nu spun că bunele relații dintre oameni nu sunt de dorit, dar, dacă sunt în detrimentul literaturii, al scrisului bun, atunci am de comentat, pentru că riscul acesta va exista mereu. Nu e o generalizare însă, pentru că am citit și poezie contemporană de calitate și sunt numeorase situațiile când poezia valoroasă contribuie la construirea de relații interumane durabile.

Cred că textul și cel care scrie sunt două lucruri diferite, chiar dacă se completează și chiar când este vorba de discurs mai mult sau mai puțin autobiografic. Odată ce ai scris un text și ești de acord să devină public, el se desprinde de autor, capătă existență proprie. Poate să fie într-adevăr de valoare sau poate să devină maculatură. Uneori este o vioară Stradivarius de sine cântătoare, alteori un instrument de tortură.

Părerea mea este că poezia cu greutate este cea care trezește cu adevărat în celălalt instinctul sublimului, fără prea multe brizbizuri publicitare, fără PR, deși se pare că ia amploare chestia asta, însă nu în mod fericit. E plină piața de maculatură. Poemul critică faptul că unii scot cam aiurea bani din buzunar sau își arogă primatul vârstei (“pe bani sau pe ani”) ca să-și publice o carte. E ca atunci când unele femei declară că “și-au făcut” un copil, de parcă și-ar fi cumpărat o jucărie. Poate mă înșel, poate există motive serioase și de partea cealaltă, dar asta este părerea mea în acest moment și sunt deschisă la dezbatere.

Din câte știu, poezie.ro promovează în aceeași măsură și poezia, și spiritul critic. Dacă Vasile a scris ce a scris împotriva “bocirii formale” mi se pare amuzant și chiar îmi asum critica. Poate sunt eu prea stresată și râd din orice. Scuze. Cred totuși în acel microfon 2…10, 2…10, deși aici Vasile îl ia în râs, și sper că întâlnirile la Deko vor continua, însă mă aștept la un salt calitativ. Nu azi, mâine, ci peste ceva timp când teribilismul și stânjeneala vor fi înlocuite de altceva mai bun.

Elena: nici o vină și nici un merit; cum bine spui: trăiască monitorul!

Monica: indiferent asupra cărui simț se exercită (asupra auzului și/sau a văzului), eu cred că arta se adreseaază, în primul rând, imaginației; de aceea nu cred că \"teribilismul și stânjeneala vor fi înlocuite de altceva mai bun\" - pentru simplu motiv că ele sunt caracteristice naturii umane și altă natură umană, mai bună, nu există (măcar pentru că, în acest caz, ar fi sau neumană sau inumană); iar, dacă textul meu este o \"critică\", el este, în mare parte, și o autocritică; de-o parte: ce-i al cezarului, de cealaltă parte: dreptul celui perfect să dea cu piatra; eu am luat una așa de mare acum ceva ani, încât abia acum mi-am scăpat-o peste picioare; dar am găsit de cuviință să râd; și, dacă și ție textul ți-a provocat râsul (care, al urma urmei, este una dintre categoriile estetice), înseamnă că mai există pe lume imaginație și că autoflagelarea mai are încă sens; mulțumesc aplecării tale întru cuvânt.