Monica-Ioana Bălan

nuca de cocos imprastiata pe pat, boia si mustar intinse pe perna, nuca si scortisoara, pete distincte pe plapuma. aripi de inger lepadate in graba pe scaun, cazute sub scaun, mustati de

mai demult, am dat din greșeală aripi de înger pe văluri de moarte și mult timp nu m-am încumetat să privesc fața hidoasă a acestui schimb; mă ascundeam mereu, înfricoșată de moarte, în

vreau să cred că liniștea rece, absentă ce coboară printre nori nu e a ta, dar nici a mea. poate tuuu crezi că pata odioasă ce arde pe cer se numește soare sau că floarea de colț din

presimțeam venind din urmă un epilog neașteptat, zorit; văzusem demult în anii absoluți într-o oglindă albăstruie, de apă sfârșirea unui munte falnic și de atunci pândeam speriată scurgerile

era ciudat cum mi se desfaceau mai mereu snururile sufletului; le legam cu indarjire de capete dar se impotriveau iar si iar cu o perseverenta nestramutata. atunci zburai spre mine si nu puteam sa

eram aninata de undeva, de tine (sau poate sa fie fost coltul lunii?) doar eu si oximoronul meu nervos pe care tu l-ai refuzat repetat. era prea putin pentru tine si te jenai sa-ti alaturi o

ma intrebi de prea mult timp cand plec, cand vin, unde si de ce; adica tu nu ai invatat sa ai incredere in mine, eu, cea dintotdeauna acolo? iti promit sa nu uit ca intr-o zi sa plec si sa

ace de diamant se vantura prin vazduhul trandafiriu, sepale mici de gheata ce calatoresc de la polul nord. soarele asta care aduce primavara cea asteptata ucide vietile firave ce se zbat in

Fapturi dulci aluneca spre senin, geana pe geana. 1 februarie 2003

A inceput cu sfarsitul, s-a pornit cu destramarea tesaturii de ploaie, a fost starnit de migrarea tastelor de vant ars. Un albastru prea concret se isca in pamant, o siguranta prea devotata

ma mangai cu ritmicitatea continua si criptica din istorisirile tale binevoitoare si uneori prea argintii. ma las alunecata in necunoscutul infam in care te-ai format pazit strict de un ochi

ah, ce as mai trai doar intr-o vineri ninsa, senina, ploioasa, dar binecuvantata; spre seara cand umbrele se apleaca amurg de poezie sub falduri de lumina stravezie, senzatie de rai sub bolta

zaci anhidru pe o proiecție nesemnată pierdut de nesăbuința ta străvezie, esti doar un nefericit ce a zburat prea adânc. o goană fabuloasă în spațiu ca să culegi stive din jupiter; un

avalanșă de ferestre se revarsă dinspre tine. puzderie de reminiscențe se alătură celor dintâi. infinit de întâmplări se zămislesc pe loc. buchete de fulgi de speranță

ai luat o felie de tăcere foșnăitoare, ai rupt-o fără sfială în două; s-a sfărâmat în bucăți mici de sticlă simpatică, colorată, ce au căzut cu zgomot prelung pe iarba caldă. acum mă

Focul soarelui arde pielea cea veche, zapada moarta ... 14 ianuarie 2003

Pe Cezara o stiu de foarte multa vreme. Parintii nostri locuiau in aceeasi zona si am crescut impreuna. Am descoperit impreuna cuibul de randunici de sub streasina casei, locurile cele mai bune de

Priveste aceasta fiinta minunata, pribeagule, zamislita in vartejul din adancurile oceanului, invesmantata in pielea dragonilor de dantela. Pe ea doar ploaia o atinge, doar vantul o

petale in vant, lacrimi de pamant, gandul nu se vede si durerea nu dispare. 5 ianuarie 2003