Mondea Adrian

Nimeni nu ne crede când strângem cu putere corzile vântului pe genunchi, melancolic. Am auzit firul de iarbă cântând ca și cum din mirajul ghitarelor țâșnesc stoluri de păsări scânteietoare și

totul seamănă cu o pânză țesută organic, un fel pictural de a privi lumea - o poveste acustică trasând ușor o linie imaginară peste impulsuri și zonele intime de parcă ceva se ciocnește

să asculți glasul insomniei când îngerii râd, când ploaia își adâncește piciorul în lut când ochiul meu hrănește la asfințit ferestrele nud - o sută de pisici adunate spectral pe acoperiș

când scriu / unele pupile se dilată-n întuneric / un chant d’amour pe cât de simplu / pe atât de ascuns privirilor tale / o parte a lumii şi povestea ei despre noi şi fluturii denși

fără nici-un ritual păsări străbat orașul înainte de a se arunca peste viața tihnică din ploi umblete nicio picătură din cerul de fier doar case albastre răscolite de ramuri fără nici-un

.amor nocturn | se scutură norii de cuvintele noastre / reflecții înșirate pe geam / parcă sfidând toată această realitate / ca un nimb de mătase / ca un vis inutil sau / un dans nebunesc / un dans

La înapoiere maestrul își potrivi crucea de lemn cu o expresie ușor nedumerită în timp ce ochii săi exaltau voință și vindecare. Avea dreptate. Ordinea lucrurilor trebuia restabilită în cazul în

trăiam la întâmplare Pandora cu tot curajul ăsta de duet sentimental de a deschide ferestrele cerului am descoperit furia sunetelor am pregustat cu gândul de cunoaștere plecarea cu

motto: "și tu, unde ți-ai lăsat aripile?" - Marquez era ultimul. el și câteva linii continue lunecând pe un țărm nevăzut asemeni ochiului pământului împăcat de larma păsărilor pentru întâia

se înalță spre cer caii de plumb te strivesc sub aripi păsări de grafit sentimente așezate într-o formă de lut. oare cum te simți respirând dintr-odată geamătul lunii? și cum să-ți fiu amuleta

vineri. 79. încă un element ce-mi dă de gândit. urmăresc atent tabelul lui Mendeleev. primele mostre au o aură aparte aidoma planetelor sistemului solar într-o zi de grație rudimentară.

spune-mi ce poate atinge o sferă pe vreme senină? un nimb, o cometă început și sfârșit un petic de piele pe dâmbul de lavă o inimă ascunsă în verbul tânjit spune-mi ce-i dulce,

înainte de criza / pe care o trăim nu existau diferențe / contraste. copacii așteptau îmbrățișarea ca un simplu gest provincial ploaia des pătrundea în inima orașului grăbit / golit / de

o nepotrivire de sens. o stare primitivă și crudă a singurătății mele când nimeni nu mai trece decât călări înainte de răsăritul soarelui. nu pot să-mi pun sentimentele în dialog cu mine

câteodată, mă trezesc în labirintul lui Pan refulat de o naivitate continuă. câteodată, îmi închipui spirale răsucite ca un stând rezemat al doilea punct percutant într-un univers

Așteptau desenând pe aceeași planetă gri, șirul de cocori izgoniți pe motiv de vârstă înaintată. Sinele era prea mic de statură. O grămadă de solzi improvizați pe o plajă udată din când în când de o

motto: „detonarea a fost acum trei secunde. / sunt milenii de atunci.” - pxl pxl pxl Te-ai gândit vreodată? Fiecare clipă banală e un nod unde cronos (timpul-ceas) cronometrează, kairos

motto: „Uneori o amfibie locuiește în noi / mușcând din vârful lanțului trofic” – pxl pxl pxl O lampă de birou pâlpâie la ora trei dimineața / lumina ei cade pe o cană uitată, pe fundul căreia se

un singur sens etapele acestei detoxifieri o lamă trasând conturul dintr-un univers în altul ermetic steril şi intens