Miteak Pruteanu

Prin văzduhul străbătut de-a soarelui raze Plutește încă roua de pe-a teiului frunze Lângă tulpina acestuia în străluciri de topaze Un prinț murmură din buze: ”Dacă lumea pe tavă să ți-o dau tu

Auzindu-te cum plângi Un gând m-a fulgerat Clipele urâte strângi Ori poate te-am supărat. Adiere ce-mi mângâie Ca mătasea inima, Fulg de nea strălucitoare Mă poți tu oare ierta? Te aștept

Pe margine de stradă, așezată Sub umbra unui mlădios stejar Cu voce coborâtă ce suspină Sub adierea vântului necruțător Pășește calmă-n lumea viselor. E-ntr-o caleașcă demnă de uimire Înhămați

Încă de la vârsta copilăriei Am plecat să cunosc lumea Liceul l-am făcut în spatele gratiilor și A trecut fără să mi se facă dor de casă Când am început facultatea Totul părea a fi roz, dar

culoarea zăpezii ce s-a așezat și-atât de tânără murit-a fără veste în lumea basmelor m-a infiltrat odihnit pe-a cerurilor podeste ți-ai fixat privirea pe un colț de geam o floare cu vocea

Cu fața plină de nămol un copil își plânge mama Picioarele i s-au înnecat, urăște viitorul Spaima zilei de mâine amplifică teama Și tremură sub ploaia ce din cimitir A trezit tot

Muge un tren în gară, la intrare Se face vâlvă, poporu-i nebun După vacanța ce se numește mare Rămâne amintirea culeasă de pe drum Soarele topește cărbunele sub care se ascunde Fierul încins

Mângâiat de-un dor nebun Prin zăpadă trec ca vântul Și-n a mea inimă păstrez Ideea că încă nu delirez Mă trimite către tine Nu pot să mă-mpotrivesc Te văd cu gândurile senine Și bucuria ți-o

Când am fost pe tine supărat Aveam un motiv bine-ntemeiat Zile-ntregi m-am tot gândit Cu ce oare ți-am greșit? Chiar nici noaptea nu dormeam Continuu la tine mă gândeam O revenire

Trecând în zare las-o dung-aprinsă Primăvara, reînvie lumina stinsă În stoluri, șiruri, rânduri-rânduri Trec ai vieții noastre sâmburi Un copil aleargă pe drumul prăfuit O umbr-a cocostârcului

sunetul ascuțit al primului om a scobit în văgăuna de peste deal scormonind în pământul înghețat mai mult de niște viermi uscați n-a căpătat. ca o arătare se târa peste ciorchini lăsând în

În noaptea asta mă feresc De griji, de-amar, de prieteni Merg lângă nucul meu copilăresc Să mai fur câțiva pepeni Aștep să doarmă visu-n voi Să plângă iar pământul Cântați cu glasurile

Te pipăi în gând, te pipă în vis Simt un fior de nedescris În noapte numele-ți șoptesc Vino să vezi cât te iubesc! Nopțile îmi sunt zile De când eu te am pe tine Nu cunosc ce-i ațipirea Știu

Lucrul cel mai de preț, cu maximum efort Þipă-n răsuflarea adormit-a unui mort Ascuns în infinitul prilejuit de seară Trezit de-otrava-nviorătoare. Pe urmele-asfințite în Paradis

Copilăria ți-am cântat-o Cu dragoste ai ascultat-o Adolescența și ea, iat-o O trăim acum! Mă oglindesc în al tău suflet Și văd ceva în plus O fi unele aspecte Ce sunt mai presus? Nu,

În vremuri grele de potop Când stă în ploaie lângă foc Și-amorezat de-al ei pencil Fata scurmă-n verosimil Trăiește vremuri ca atunci Vrăjește lumea ca acum Mângâie copacii de pe drum Și

Închegat în asfințit Te-ai pornit pe plâns Adormit și necăjit Te-ai oprit la râs Mai ai un pas de făcut Î-na-poi Mai ai un ceas de pierdut Pe la noi Cu chipul tău zvelt Răcoare-ai

Când stau florile puse-n veze Și morții încep să danseze Hora din noaptea uitării Cu spiritele supărării, Când în cimitire noaptea Luminițe-nșiră moartea Sicriele cele mai putrezite Cu-ale

Ce-amar, ce grijă, ce nevoie Mai simt când pic-un fir de praf Și nu e nimeni pământul să-l atingă În cercuri mari să-l facă a zbura Deși legat de sufletu-mi mă simt Cred totuși câteodată c-am

Multe răni astăzi au fost deschise Plugul taie nemilos Luminile toate stau stinse Doar țăranu-i bucuros Solul umed ce-i răscolit Cu-ajutorul roibului În bulgări mari stă dezvelit De dragul

Te văd la colț de stradă plângând... Ba nu, plouă... deci, mi s-a părut. Puloverul albastru l-ai stors de apă Ți se prelinge pe gât... Cu palma uscată de vânt Ți-ating obrazul ars,

Se-adapă sufeltul în lectură moartă Găsit în șanț, trezit din vis Scotocește-n buzunare Trei parale aruncate în abis Se frunzărește pagina de carte Și filele zburdă prin uluce Menit să car

Cu glasul stins, tăciune negru, poleit cu ceară, Te-ai dus pe marginea prăpastiei, a curs sânge pe o nară; Cuvântul greu ce te-a adus spre poarta deznădejdii Descui-o cald doar din priviri, Mai

Floarea ochiului și-a scuturat petalele Privirea de altădată și-a pierdut cătarea Pe vârful buzelor se odihnește plictisit un zâmbet Un scaun oftează sub greutate - picioarele Se dau în leagăn