Prin văzduhul străbătut de-a soarelui raze
Plutește încă roua de pe-a teiului frunze
Lângă tulpina acestuia în străluciri de topaze
Un prinț murmură din buze:
”Dacă lumea pe tavă să ți-o dau tu
Auzindu-te cum plângi
Un gând m-a fulgerat
Clipele urâte strângi
Ori poate te-am supărat.
Adiere ce-mi mângâie
Ca mătasea inima,
Fulg de nea strălucitoare
Mă poți tu oare ierta?
Te aștept
Pe margine de stradă, așezată
Sub umbra unui mlădios stejar
Cu voce coborâtă ce suspină
Sub adierea vântului necruțător
Pășește calmă-n lumea viselor.
E-ntr-o caleașcă demnă de uimire
Înhămați
Încă de la vârsta copilăriei
Am plecat să cunosc lumea
Liceul l-am făcut în spatele gratiilor și
A trecut fără să mi se facă dor
de casă
Când am început facultatea
Totul părea a fi roz, dar
culoarea zăpezii ce s-a așezat
și-atât de tânără murit-a fără veste
în lumea basmelor m-a infiltrat
odihnit pe-a cerurilor podeste
ți-ai fixat privirea pe un colț de geam
o floare cu vocea
Cu fața plină de nămol un copil își plânge mama
Picioarele i s-au înnecat, urăște viitorul
Spaima zilei de mâine amplifică teama
Și tremură sub ploaia ce din cimitir
A trezit tot
Muge un tren în gară, la intrare
Se face vâlvă, poporu-i nebun
După vacanța ce se numește mare
Rămâne amintirea culeasă de pe drum
Soarele topește cărbunele sub care se ascunde
Fierul încins
Mângâiat de-un dor nebun
Prin zăpadă trec ca vântul
Și-n a mea inimă păstrez
Ideea că încă nu delirez
Mă trimite către tine
Nu pot să mă-mpotrivesc
Te văd cu gândurile senine
Și bucuria ți-o
Când am fost pe tine supărat
Aveam un motiv bine-ntemeiat
Zile-ntregi m-am tot gândit
Cu ce oare ți-am greșit?
Chiar nici noaptea nu dormeam
Continuu la tine mă gândeam
O revenire
Trecând în zare las-o dung-aprinsă
Primăvara, reînvie lumina stinsă
În stoluri, șiruri, rânduri-rânduri
Trec ai vieții noastre sâmburi
Un copil aleargă pe drumul prăfuit
O umbr-a cocostârcului
sunetul ascuțit al primului om
a scobit în văgăuna de peste deal
scormonind în pământul înghețat
mai mult de niște viermi uscați
n-a căpătat.
ca o arătare se târa peste ciorchini
lăsând în
În noaptea asta mă feresc
De griji, de-amar, de prieteni
Merg lângă nucul meu copilăresc
Să mai fur câțiva pepeni
Aștep să doarmă visu-n voi
Să plângă iar pământul
Cântați cu glasurile
Te pipăi în gând, te pipă în vis
Simt un fior de nedescris
În noapte numele-ți șoptesc
Vino să vezi cât te iubesc!
Nopțile îmi sunt zile
De când eu te am pe tine
Nu cunosc ce-i ațipirea
Știu
Lucrul cel mai de preț, cu maximum efort
Þipă-n răsuflarea adormit-a unui mort
Ascuns în infinitul prilejuit de seară
Trezit de-otrava-nviorătoare.
Pe urmele-asfințite în Paradis
Copilăria ți-am cântat-o
Cu dragoste ai ascultat-o
Adolescența și ea, iat-o
O trăim acum!
Mă oglindesc în al tău suflet
Și văd ceva în plus
O fi unele aspecte
Ce sunt mai presus?
Nu,
În vremuri grele de potop
Când stă în ploaie lângă foc
Și-amorezat de-al ei pencil
Fata scurmă-n verosimil
Trăiește vremuri ca atunci
Vrăjește lumea ca acum
Mângâie copacii de pe drum
Și
Închegat în asfințit
Te-ai pornit pe plâns
Adormit și necăjit
Te-ai oprit la râs
Mai ai un pas de făcut
Î-na-poi
Mai ai un ceas de pierdut
Pe la noi
Cu chipul tău zvelt
Răcoare-ai
Când stau florile puse-n veze
Și morții încep să danseze
Hora din noaptea uitării
Cu spiritele supărării,
Când în cimitire noaptea
Luminițe-nșiră moartea
Sicriele cele mai putrezite
Cu-ale
Ce-amar, ce grijă, ce nevoie
Mai simt când pic-un fir de praf
Și nu e nimeni pământul să-l atingă
În cercuri mari să-l facă a zbura
Deși legat de sufletu-mi mă simt
Cred totuși câteodată c-am
Multe răni astăzi au fost deschise
Plugul taie nemilos
Luminile toate stau stinse
Doar țăranu-i bucuros
Solul umed ce-i răscolit
Cu-ajutorul roibului
În bulgări mari stă dezvelit
De dragul
Te văd la colț de stradă plângând...
Ba nu, plouă... deci, mi s-a părut.
Puloverul albastru l-ai stors de apă
Ți se prelinge pe gât...
Cu palma uscată de vânt
Ți-ating obrazul ars,
Se-adapă sufeltul în lectură moartă
Găsit în șanț, trezit din vis
Scotocește-n buzunare
Trei parale aruncate în abis
Se frunzărește pagina de carte
Și filele zburdă prin uluce
Menit să car
Cu glasul stins, tăciune negru, poleit cu ceară,
Te-ai dus pe marginea prăpastiei, a curs sânge pe o nară;
Cuvântul greu ce te-a adus spre poarta deznădejdii
Descui-o cald doar din priviri,
Mai
Floarea ochiului și-a scuturat petalele
Privirea de altădată și-a pierdut cătarea
Pe vârful buzelor se odihnește plictisit un zâmbet
Un scaun oftează sub greutate - picioarele
Se dau în leagăn