Miruna Dima

\"Știu că unde nu e moarte, nu e nici iubire - și totuși, te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care ne măsori destrămarea\". Fără să vreau m-am dus cu gândul la poet. O mică rugă care închide între palmele împreunate atât de multe!

Îmi place mult ideea, deși repetitivul mă obosește un pic. În schimb are ritm, ceea ce susține ...viața ca somn și somnul ca viață. Și e foarte reușit tilul: de dorm. Nu de dor, nu de viață, nu de moarte, nu de inimă albastră, ci de dorm.

Și rugăciunile și umbra mamei, a tatei, și-a buncii, și zâmbetul tinereții de-atunci și masa, toate sunt înăuntru, le ducem mereu cu noi, în orice zări am fi, peste oricâte mări și lacrimi...

de femeie ce-așterne cuvinte pe nisip, cu zâmbet argintiu în colțul... ochilor. Pe mine m-a atins versul cu \"rochii de toamnă peruci pudrate pălării mănuși dantelate\", nu numai datorită formei (cadențată, ritmată, rimată) ci și pentru conținut. Spectacolul va merge întotdeauna mai departe și literele se vor așterne mereu, că sunt aici, acolo sau... în suflet.

Mi s-a pus des întrebarea ce carte aș lua cu mine pe o insulă pustie. Nu știu încă, dar știu că printre versurile pe care le-aș lua cu mine (acele versuri care rămân încrustate în fiecare din noi, care revin mereu în gând) se află ultima strofă a acestei poezii. Și nu pentru că restul ar fi mai slab, dimpotrivă, e o spunere a ființei tale care mă atinge, dar aceste versuri îmi sunt atât de aproape și-mi par atât de încărcate de sensuri încât nu mă pot dezlipi de ele.

Maria, mie îmi place. Pentru că are curgere, în primul rând. Poezia contemporană are o zicere foarte greoaie, plină de figuri de stil care o încarcă (și spun asta din experiență: eu scap greu și de balast și de o prea pronunțată metaforizare). În plus, mie îmi pare alegorică această poezie a ta, cu tâlc, care, deși e accesibil (neîncifrat prea tare, fără a cere participarea din răsputeri a cititorului) are substanță. O sugestie: cum ar suna dacă ai rupe ultimele două cuvinte (de dumnezeu) de restul, prin alt vers?

Am bătut din pumni în sinea mea când am văzut că după comentariul Angelei Bleiziffer nu a mai apărut nimic. Am zis, uite, domnule, eleganță! Că am văzut atâtea subsoluri care seamănă cu... acele emisiuni de pe la zero tv (sic!), care se vor a fi talk show- uri, dar care sunt, în fapt, circuri.
Totuși, aș vrea să spun două cuvinte, nu mă rabdă inima să tac: literatura, cultura nu sunt obligatorii. Cei ce citesc sunt din ce în ce mai puțini. Așa că \"publicul\" acestor scrieri e, într-adevăr, foarte restrâns (și asta, motivat!). Pe de altă parte, valoarea unui text nu stă deloc în gradul lui de inteligibilitate! Nu dau exemple, există o întreagă literatură a \"încifrării\". Nici valoarea unei picturi, sau a unei piese muzicale nu stă în gradul de înțelegere a celui ce privește sau ascultă. Câți dintre noi înțeleg muzica clasică? Îți trebuie niscava cunoștințe pentru asta și sunt puțini cei ce le au.
Mă opresc aici, cu o concluzie: hai să citim, să ascultăm, etc. și să facem judecăți de valoare atunci când suntem în măsură.

Și eu simt versurile astea ca pe-un cântec. În primul rând datorită ritmului și rimei care-mi par fără cusur. Mă simt ca-ntr-o melodie a celor de la Pasărea Colibri, și zbor și tac și zâmbesc și tremur: dacă totuși când vine primăvara-n cuget ea o să fie măritată?

Ãștia cu aripi să te spele și pe tine pe ochi, pe tâmple și mai ales pe mâna ceea cu care înșiri mărgăritare. Sendvișul să ți se-ntoarcă înmiit sub formă de pâine, pâinea noastră cea de toate zilele, poezia. La mulți ani!

Și iar mă aplec asupra rândurilor tale și te găsesc un pic altfel decât te știu. În expresie. În negru și întors pe dos, în umbre coșmarești și lume râzând în pumnii transfigurați, în apele moarte și apele vii. E-adevărat, însă: tu ești aceeași, mereu altfel, mereu la fel.

Dar ce s-a-ntâmplatără? Stilul îmi pare foarte caustic, față de ceea ce am mai citit pe pagina ta...
Uite, adaug și eu un pasaj, să fie complet:

Uneori, veți observa că are accese bruște de libertinism. Vrea să meargă la o bere cu băieții sau la team building alături de colegi sau la meciul de fotbal. Nu i-o luați în nume de rău. Sunt stimuli la care e foarte greu să nu răspundă. De aceea, trebuie să aveți răbdare, să folosiți coarda lungă, care să îi dea impresia de libertate și abia când se obișnuiește cu ea și nu mai fuge îl puteți recompensa. Dacă tot mai pleacă, direcția dvs de deplasare trebuie să fie exact în sens contrar.

Sunt atât de multe aici, atât de multe. Nu pot să-mi ridic ochii de pe anumite versuri, cum sunt \" ...nu îmi port bine haina/nu îmi intră sufletul /de atâta strânsoare\". Dar eu spun că nu e întâmplătoare, ci întâmplată. Întâmplate toate, chiar dacă unele s-au petrecut, întâmplată fiica și acum și pe viitor, cu zâmbetul la locul lui, în colțul buzelor, în lumina ochilor, în lacrimile sufeltului.

Și mie îmi place ideea și lumea pe care o înfățișezi. E o poveste pentru mici (vezi commul lăsat de Doru) dar și pentru mari. Și eu cred că ar mai merge șlefuită, nu neaparat scurtată, dar uneori ritmul și versul mai șchioapătă. Aștept să mai citesc astfel de povești în versuri.

Ãsta este unul din acele texte pe care l-aș lua cu mine într-un ierbar și l-aș citi atunci când mi-e dor, sau poate doar sete... Îmi place mai mult prima parte, evident, a doua mă aduce cu picioarle pe pământ, dar senzația rămâne foarte persistentă. De ce oare m-am gândit că ar fi tot aceea ce se ducea spre copiator?

Nu mi-am dat seama că era intenționat. Uneori glasul rațiunii e atât de ascuțit, încearcă atât de mult să-l acopere pe celălalt, încât reușește. În cazul meu...

Inima ascultă un glas doar de ea știut. Nu este primul text pe care îl citesc la tine. Dar acesta m-a atras (poate pentru că m-am regăsit în el, nu e și asta o menire a poeziei?). Și pe ea altfel, și pe tine altfel, adevărul e că încape mult în bietul piept de humă... Te va iubi, nu are cum altfel!
Observație: rândul al cincilea: \"sora din orașul alb a lipi la căminul\" - cred că este \"a lipit\".

Seamănă mult cu stilul tău, în accepțiunea mea. Te regăsesc în poezia asta, ești tu. Îmi place curcubeul (știi, el răsare după ploaie...). Eu aș schimba parantezele alea (nu știu de ce, mă potcinesc în ele) și semnele de punctuație ale ultimulu vers (fără puncte de suspensie, eventual fără virgula dinainte, nu știu exact).
Mai aleargă pe străzile orașului...

Eu cred așa: că mi-am descrețit fruntea într-o după-masă ploioasă plină de tot soiul de bărbați-care-mai-de-care (oare ce este cu abundența aceasta de men-things de pe pagina de commuri?)

E atât de viu portretul acesta, atât de plin de fire în alb, încât nu pot să fiu obiectivă, pot doar spune că am trecut pe aici și inima mi-a fost încântată de un balansoar: Cea care rostește, din interior despre Cea care, din depărtările Notre-Dame-ului, își proiectează ora de santal pe retina noastră.

Sensibil textul. Corzile nu știu dacă păstrează amintirea degetelor care le-au alintat, dar sufletul nostru păstrează întotdeauna amintirea muzicii pe care a simțit-o. Și nu uita: orice sfârșit e un început, orice moarte, un nou prunc...