mircea trifu

Tu, optzecișiopt de clape, Un negru pe un alb de vreme, Copilul mândrelor sisteme Cu nebâute voci de ape. Eu, zece clipe-ntind spre tine, Porunca-ți este doar alintul, Stăpân iți

Eu nu mai vreau să-ncep să mor Și m-am închis în clipa unei nopți, Nu mai am foame, sete și nici dor, M-ascund aici de-abisuri fără porți. Voi sta așa, să pot uita de mine, Să nu sfârșesc

De ce e plin de noaptea rece, cerul? Văd îngeri zgribuliți pe lângă horn, Doar luna-și mai așteaptă cavalerul, Pe bolta-albastră-a mării fără somn. Întreb în vis "Ce dar să îți fac

Iau spada și o fac plachiuri, Le prind pe aripi ca polenul, Mă-nalț cu ele din pustiuri, Să se trezească tot eternul Și versul sărăcit de biruri. Vreau bolta lor, cu bidinele Doar

Mă întreb uneori cine bate în mine, Câte răspunsuri pătate-s de sânge, Câte-ntrebări sunt în roșu ce plânge, E zbor dureros sau e doar o rușine. Dar timpul imi face din palme umbrelă,, În

Mi-adună florile privirea, Pierdută fără cârmă, Să nu re-nceapă răstignirea, Pe muntele din urmă. Într-un senin indiferent Cerul absent visează, Doar dorul, nărăvaș torent, Se-ndreaptă

Se ceartă pamântul cu cerul Spunându-i că el e mai sfânt, Din huma sa-i curge izvorul Ce primul cuvânt a băut. Albastru-i ca pomul pustiu, În toamnă, când stelele cad Sunt fără trasură

Pe țărmul nostru marea doarme, încă Și stancile în sfânta-ngenunchiere, Bătrâne ca părinții în ruga lor adâncă, Încearcă să-i trezească rănita mângâiere. Și tu înlăcrimato ești parcă tot o

Iubit-o scoală, cu raza mea îți liberez Fruntea de pletele argintii, Ridică-ți trupul și ochii obosiți de vreme, Ce-n valuri s-au prefăcut în riduri. Eu sunt plecat de-o viață, n-am reușit să mă

Cunosc toate potecile pe cerul nostru, Cu toate oazele ce le ascunde-n pântec, N-am suportat pe aripi vreun căpăstru De când îmi este crucea mea în scutec. N-am brațele întinse, nici prin

Mă-ntreba mereu pădurea, unde-i rădăcina mea, Că-s născut la fel ca ea, sorbind lapte din pământul Ce-mi acoperea ca vântul frunzele și foametea Și de iarnă m-ascundea, să n-ajung lemne de

E prăvălit un mâine peste mine, Fără dorințe am rămas în drum, Am coardele vocale mai puține, Cine-mi aude versul meu acum? Mi-e dor de dorul meu de vară, De brațele deschise ca un port,

Am ajuns de-atatea basme recitate de fantasme Să visez că sunt în viață cu o coală stinsă-n față Și un dor ce îi aprinde Dumnezeu mai știe, unde , Lumânări cu aripi calde, toate nopțile-astea

Tai insula, cu mana ta, în patru, Căci roșul ei s-a inchegat de-acuma, Tandra bucată de senin albastru, O dau... căci de o viață-o cere Luna. O alta, cea fierbinte ca o lavă, Unde-i odaia

M-am trezit cu noaptea-n cap când erai o poezie Și așa cum am promis, pe ascuns îți fac o nuntă Cu un răsărit din mine, chiar de-mi pare-o erezie, Îmi las ziua fără soare pe un cer ce

când corpul tău se va feri de mâna-mi tremurândă, și când obrazu-ți s-o aspri de-al meu sărut, ce te-o lovi, și ochi-ți stau să plângă, atunci sfârșitul am să-l simt, durerea prăbușirii, și-n

Pe vara din sufletul meu Ninge cu umbre de iarnă, Trecutul cu aripi de zmeu, Pe mine uitarea își toarnă. Eu, zâmbitor ca un tenor, Pe scena-nsinguratei vieți, Îi dau un ultim drag onor,

Cerul aprind de la un cap la altul, Ard buruienile ca visele pierdute, Când câmpul e senin, încep aratul Și-apoi voi semăna stele căzute. Seducătorul nopților neadormite, Ce mă urmau ca

Cer uneori în vis, c-un drag nerăbdător, Să iau iubirea toată în palmele avare! Cum poate cere milă, speranța-n abator Pumnalelor ce taie aripi la întâmplare ? Nu știu dacă o merit, dar

Închis pe munte, sunt fiul fără rost Dezmoștenit și scos din minți, Scriind în vers ce înca nu a fost Și uneori îndeplinesc dorinți. Înham tristeți și-abisuri de dureri La carul meu făcut

Începe-o vioară timidă să plângă, Lunatice raze cu mâinile-ntinse, Uimite aleargă în brațe să strângă, Aprinsele note-a iubirii ascunse. Sfidând nepăsarea izvoru-amuțește, Și brâul de ape

Îmi intră-n noapte Candela iubirii, I-am simțit pașii parfumului de măr, Rugul mângâietor și razele privirii Și gura-i simt pe frunte și pe păr, Rănite vieți trecute, trăite fără ea, E

M-am târâit în viață vrând s-o frâng, Nicicând nu am uitat c-am fost biped, N-am reușit să zbor, la gâtul meu cu-n jug, Și din noroi nu pot, sculându-mă să fug, M-am prefăcut, fără vre-o scuză-n

S-a-ntâmplat în altă viață să sting focul unei stele Ce cădea fi'nd invocată într-o traistă din răchită Atârnată la fereastra unui prinț de neamuri grele, Ce voia să-i poarte cerul și s-o țină