mircea trifu

De ieri am încetat să fiu, Ocrotitor,sălbatic, Lumina-n întuneric viu, Și dulce și amarnic. Nu mai respir lumina ta, Și mai sărac e cerul, Mai tristă-i gheața de pe fruntea mea, Și grea e ca

Nu m-am gândit că pot s-adorm, Nu m-am gândit nici să trăiesc, Dar nici nu cred că pot să mor, Fără să spun că te iubesc. Mi-ai luat și amintirea ta, Săpată-n inimă cu dor, Nu voi putea,

Spun inimii că tu vei fi Speranța podului să-l treci, Frumoasă, într-o sfântă zi, Înlăcrimată ai să vii, Un păcătos ca să aștepți. Sărac și obosit de dor, Un călător ce plânge-n vis, Ce nu

Murgule, eu te hrănesc, Cu vin bun, cu vin domnesc, Îți dau apă de izvor, Izvorât din al meu dor, Ca țesală, mâna mea, Patimă în corp să-ți dea, Am un foc și simt că mor, Poartă-mă acum în

Rugăciunea frunzei moarte, În căderea-nlăcrimată, Umbră rătăcită-n noapte, În suspinul tău de fată. Spun iubirii să mă ierte De păcatul ce ne leagă, Frica ce ne poate pierde, Lacrima să-l

M-ai sărutat privindu-mă cu frică, Simțeam răceala lui cum doare, Cum poate un sărut să te doboare, Că nici iubirea mea nu te ridică. Mă-njunghiai cu un sărut plăpând, Știam că astfel îmi

Cum poți avea ceva ce doar în gând visezi, Ce doar gândind, îți pătimește viața, Ce frânge timpul și distanța, Și-ți face sufletul să-ți pierzi? Cum poate, învelită-n vis și în lumină, Pășind

Gustul iubirii Mă-ndreaptă spre tine, Alungă-ți o mână Privindu-mă bine, Căldura-ți din suflet Ce-mi leagănă dorul Și cheamă dorința Să-ți mângâie părul, Cer inimii pace S-aud când mă

Cântec umbrit De raze de lună, Pe covorul de frunze Căzute-n surdină, Mă acopăr cu stele Și frigu-n durere, Îmi intră în suflet Ce plânge-n tăcere. Visez că-s acasă, În satul de munte, Și

frunză de castan bătrân, ape și stăpână glie, stâlpul cerului străbun, martor inima să-mi fie, v-am chemat pe toți aici, nevăzuți de ochi păgâni, uriași și voi pitici, slugi mărunte și

într-un sătuc de munte cald, pe-o bancă lâng-un gard, sta un moș, de ani albit, și cu jale glăsuind. au plecat acum doi ani, au fugit ca doi golani, mă lăsară cu aratul, și apoi cu

când corpul tău se va feri de mâna-mi tremurândă, și când obrazu-ți s-o aspri de-al meu sărut, ce te-o lovi, și ochi-ți stau să plângă, atunci sfârșitul am să-l simt, durerea prăbușirii, și-n

în ochii mei, ca apa cea adâncă, simt toată ființa ta ca o poruncă, și patima, ca unde de fioruri, ce malurile inimii le-ating cu doruri. din hăul nepătruns, a mea iubire, vulcanic, pătimaș,

maică măiculiță, ție-ți scriu scrisoare, acum pe răcoare, stau lipit de-un pin, într-un loc străin. tu să știi măicuță că sunt bucuros, într-un loc frumos, am și casa mea cu pridvor de

mugur de stejar, îmbibat în lacrimi, să mă umpli-n suflet de iubiri și patimi, crește-mă în tine, să devin iar falnic, să mă-nalț spre cerul, ce cu stele-i darnic. luna preamărită somnul să-mi

cum poate luna sus pe cer, să strălucească-n noapte, și-n nebunie, eu să sper, că voi uita de toate? cum poate-o adiere-n gând, să te sfâșie-ntruna, să te sufoci cu chipul blând, ce-i mai

cunună inimii mi-ai pus, cu flori de cer, al neuitării, și un sărut, ca un răspuns, în sufletul de nepătruns, ca profunzimea mării. mi-ai spus, iubite, eu mă-ntorc, așteaptă-mă pe mal

mai prins în leagănul iubirii, ca floare-n piept eu inima aveam, iubita mea, ce dai parfum privirii, trezește-te și uită-te pe geam. nu spre pământ, spre cerul înstelat, am obosit, căci singur

păcate nespălate de uitare, dorințe neâmfrânte și tăcute, iubiri pierdute,scufundate-n mare, de urlete și jale pângărite. aceste versuri strâmbe mă oglindesc, cuceritor, cu idealuri

privesc obrajii rupți din laptele de mamă, și buzelor culoarea inimii i-ai dat, ești sărbătoarea mea, sub fruntea calmă, și părul,văl de noapte înstelat. ai mâinile ce patima îndrumă, spre

de ce în suflet este doar cenușă, de ce în vise aer nu mai am, de ce sunt în genunchi lângă o ușă, și tremur ca o frunză pe un ram. de ce în inimă am plumb încins, de ce mă simt ca un

nu mai găsesc în lacrimă lumină, și nici pe cerul meu plăpând, nu are strălucire, dar nici nu are vină. nu mă-nfior de drag, nu urlu în tăcere, nu caut adevăruri, în universul larg. mă

e noapte de un rece plămădit din zăpadă, luna-i ascunsă-ntre nori tremurândă, și stelele stinse nu vor să mă vadă, fiorul tăcerii, încet mă inundă. cununa de ghiață ce fruntea-mi cuprinde, și