mircea lacatus

rătăcind prin labirint iată-mă...

mi vine să plec așa desculț pe calea ferată să sar de pe o traversă pe alta să fac echilibristică pe șinele fierbinți și la o vreme să mă așez să-mi scot merindea din rucsac și în timp ce

într-o dimineață i-am spus tatălui meu tată eu plec în lume să-mi caut norocul te rog să nu te împotrivești nu fiule știam că va veni vremea aceasta l-am imbrățișat și în clipa aceea am vazut

copaci în flăcări pamânt în flăcări-un freamăt cad frunzele în casa veche pe un perete revăd copilăria sunt iar acasă totul e la fel-numai caisul uscat toamnă târzie un gândăcel pe

iubito mi-ai fost într-un vis ne țineam de mână și mergeam pe coama unei case cădeau olanele sub picioarele noastre și se spărgeau de lună aveai o rochie albă se înțelege și piciorul

prințeso castelul tău de niciunde are un singur turn la nord și turnul are o singură odaie la sud odaia un singur perete la vest peretele e doar o nișă la est în nișă stau eu sunt straja ta

trecusem pe lângă biserică și eram cu gândul în altă parte când brusc am auzit clopotele tare aprope tânguindu-se m-am întors din drum și am urcat la templu apoi am auzit cor de

în fiecare toamnă copacul de la fereastra mea se dezbracă sfios îndelung ca o mireasă prea tânără a câta oară frunzele lui îmi intră-n odaie aceleași numai eu mă aplec tot mai greu tot mai alb le

am trecut prin luna-park și-am tras cu pușca am câștigat o pisică de pluș albă cu dungi aurii și ochi de mărgele negre am să ți-o dăruiesc împreună cu un bilet de călătorie în partea nevăzută

astăzi la biserică am îngenunchiat de câteva ori în mine înainte să mi plec genunchii pe dalele reci au slujit mai mulți preoți numai unul mi s/a părut credincios cel mic de statură cu

se lasă toamna peste lume de apă și foc coviltir atât de frumoase pronume atât de frumos cimitir acolo sunt mama și tata și fiul la umbră de tei moștenirea lui a fost gata un loc să

stăteam întinsi pe malul râului eram două suflete doi fluturi galbeni zburând pe sub bolta înaltă de mesteceni când o urzică m-a mușcat de gleznă și tresărind ți-am atins urechea cu

nomad sufletul meu odihnindu-se pe-o frunză de nufăr...

fiică-mea mă sună din cinci în cinci minute... același dialog... tataaaa... da tata ce e ... să nu uiți la unșpe jumate trebuie să luăm biletele de la casă sunt rezervate pe numele tău avem și

cunosc un copac care plânge în toamnă lacrimi de rubin

a nins toată noaptea pe strada mea și s-a făcut un pogon de alb nicio umbră nu întâlnești de la un capăt la altul nicio urmă de fiară e frig aici poți să vii liniștită o să facem un om de

la capătul străzii mele e un castel alerg uneori prin parcul sălbatic după un animal care nu mai există ultima oară mi-a ieșit o bătrână în cale te știu alergând după fiara aceea

palme prelungi nori aurii în derivă adumbrind piscurile ascuțite ale sânilor tăi dincolo de ele ochii mei doi sori negri dogorindu-ți trupul ca pe o planetă abia născută