Mircea Florin Șandru

Gigantic e trupul fetei l-am pescuit din apele mării cu o cange L-am tăiat felii și am mâncat din el trei săptămâni i-am Băut sângele am chefuit și am povestit amintiri porcoase Sânii i-am pus

Orașe murdare, sate triste, noroi până la genunchi, O lume a nimănui în care cutreieră vântul Fețe tumefiate, schimonosite de frică, De foame, printre reclame multicolore Și jeep-urile slinoșilor

Poșta vinde anul acesta timbre și capete de copii, Și capete de vite, și capete de bărbați iluștri Plouă torențial. E timpul să stai în casă, să tragi draperiile, Să acoperi oglinzile, să oprești

Sunt un fantast, fac o mulțime de monștri Ca Hieronymus Bosch, îi pun să râdă, he! he! Terifianți, roșii, plutind în întuneric, în ceață Clona mea ludică se bucură, se distrează, râde; inventează

Nu intra în camera mea, te rog Și umblă în vârful picioarelor Mai bine plimbă-te pe stradă, Mai bine pleacă o săptămână la munte Căci eu îmi schimb pielea, Căci astăzi sunt un animal urât Și

Dacă eu n-aș fi un animal blând, Dacă lumea n-ar fi pielea întinsă a unei tobe, Dacă acul meu de cravată n-ar fi de fapt gheara destinului, Dacă ziua și noaptea n-ar fi pleoapele unui mort, Dacă

Iată-mă la masa de scris, comutat pe dicteu automat Pot să scriu orice, pot să plagiez pe oricine Se înserează, apoi se face dimineață, apoi ninge, apoi plouă Desuurile reginei fâlfâie la

Toată noaptea tractoarele au cărat zăpada și au aruncat-o în fluviu, Ștergeau urmele, ca și când nu s-ar fi întâmplat nimic, Dar era moarte, era sânge, erau niște cai albi pe care îi jupuiau,

Să mă întorc într-un târziu acasă Ca dintr-o bătălie pierdută, Ca dintr-un pustiu care doarme Să urc încet scările Ca și cum numai umbra mea ar fi, Imaterială, acolo. Să trag podul Să tai orice

Visam o casă imensă pe marginea unui lac înconjurat de pădure, Visam o scară interioară din lemn de cedru, sculpată de un meșter renumit, Visam niște sobe de teracotă cu cahle turcoaz în

Nu mai aștept nimic, nu mai doresc nimic Nu mai cred în nimic; toate s-au spulberat S-a dus până și prietenul meu Mircea Nedelciu Calc pe marea împietrită și plec departe în Siberia În stepa

Eram un orb dus de mână, Eram un orb dus de mână Până pe muchia prăpastiei Ascultam hăul cum sună. Ascultă, ascultă, îmi spuneau Răsuna o melodie divină Mă mângâiau cu mâna caldă, Înmănușată,

Hei, viață, jaguarule din stern, ce nebună erai Cum făceai tu salturi mortale Și acum stai umilă și blândă Hei, viață, jaguarule din stern Cum zbârnâiau mușchii tăi, ca un avion cu

Nu locuim în sala puterii, că e deșartă și trecătoare Flutură în ferestrele ei fel de fel de zdrențe care nu înseamnă nimic, Nu locuim pe un teanc de \"parai\", căci ei nasc un animal mort Din

Magister ludi m-a condus până la marginea pasarelei Se vedea orizontul, și în el pluteau trenuri, Se auzea ceasul catedralei anunțând schimbul de noapte La fabrica de

A venit nebunul la mine și mi-a zis: retrage-te cât mai ai timp Vine zodia vitelor și pier ființele mai plăpânde Caută-ți un loc și hibernează, trăiește din grăsimea craniului tău Fă-ți un filozof

Bate-mă cu biciul peste pulpele goale, Bate-mă cu biciul, spune poemul Târându-se în patru labe în fața mea Această piele flască pe care stau întinse cuvintele Nu mai are sânge, Această

Foarte simplu și-a desfăcut cătușele și a pornit Pe câmpia cu crini extratereștri peste care se lăsa înserarea Trupul lui era transparent; o urmă lăsată de păsări pe apă Nu se vedea aproape

Leul marin a fost prins și devorat în câteva clipe De uzinele plutitoare, de mașinile de tocat, De agregate gigantice, de însăși liniștea mării Aripile lui transparente au fost mâncate de

Lumina palidă a începutului de ziuă, când toate lucrurile par gri, Ghemuite, abia ieșite din somn, triste și friguroase. Lumina calmă A amiezii, când septembrie aurește lacurile și pune aramă

Orașul fardat țipător, ca o curvă bătrână Cu orbite fosforescente, cu unghii lungi, Cu ciorapi lycra acoperindu-i pulpele fleșcăite. Oraș mătăhălos, murdar, demențial Obosit, cenușiu, roșu,