Mircea Florin Șandru

O lumină vine din pântecele mării, Plutind încet pe nori, pe munți, pe ape freatice. Bună seara! îți spun; ochii tăi sunt două magice stele, Chipul tău e desenul de abur al unui înger nevăzut,

Anno Domini... am văzut cimitirele de mașini Înverzite, răvășite de vântul de primăvară, Am văzut omul în câmpie semănând, Sălbăticiunea tânără, umflată, Fugind în pădure să nască. Anno

Pielea mea simte că vine iarna, Cade frunza trufașă și îngheață meningele vânăt al mieilor Ce sărbători făcea altădată limba mea, Ce miere, ce piper, ce colonii de cuvinte! Ce poeme

În micile globule ale sângelui, În micile coridoare unde sfârâie nervii întunecați, În mușchii care zvâcnesc ca un cap de fiară tăiată, În marile adâncimi unde corpul pare strivit de propria

Coridoare stranii ale memoriei și ale spaimei, Sute de coridoare tot mai lungi, tot mai îndepărtate Undele de lumină care se văd ce sunt, traiectorii de raze? Sau fosforescența oaselor unor

De unde vii tu Liuda, prințesă cu sânge amestecat? Din ce stepă, din ce munte, din ce palat de piatră? Cine te-a aruncat prin acoperiș în fața mea Ca să îmi vorbești într-o limbă veche? Ce

Ceva înspăimântător de rece mă apasă pe stern, pe coaste, pe umeri, Poate e preaiubita care mă ține strâns și îmi strigă: nu pleca! nu pleca! Poate e un costum de scafandru, căci am fost să vânez

La capătul puterilor, părăsit de toți, umilit, mințit, trădat Voi sta în șezlong pe verandă și voi privi munții. Un abur albastru Plutește peste zăpezi, spintecat de soare. Soare pe gheață,

Ca un meninge verde stă sub fereastră copacul, Alcătuirea lui va pieri, cum trecător sunt și eu Cel care îl privește în această clipă de pace Și mă amăgesc că voi fi nemuritor. Cum

Totul e pârjolit, sunt arse toate hotarele Și cuvintele sunt prefăcute în pulbere, Vântul morții alunecă peste fața pământului Și nu are ce să înghită, să spulbere. Nu mai există nimic, doar

Am prieteni puțini, sunt un singuratic, și ea îmi spune Că e un semn rău, că trăiesc departe de lume, În copilărie mi se spunea „Lupul”. Stăteam pe malul râului și aruncam pietricele, Citeam

Seara, câteodată, te simți singur în Univers, Adormi și sângele îți aduce în vis ciuperci uriașe, Călătorești; peste colinele negre cineva aruncă otravă, Din peșteri ies salamandre galbene;

Flori de plastic într-o vază de plastic, Sâni de silicon sub o bluză de poliester sută la sută, Cutii de polistiren expandat în care dorm șoareci de ebonită, Bancnote de vinil, ciorapi de

Nu mai e mult și voi trece dincolo, În rămuriș va rămâne doar umbra, un clopot înstelat În care am stat cu Ana nopți și zile. Dulce era gustul ei, Sălbatic era trupul ei, adânci erau ochii ei,

Iisus a certat marea, Darius a cerut să fie biciuită, Eu nu o rog decât să mă lase să o contemplu O, de când privesc această mare verde, Sărată, ca buzele iubitei mele, Annemarie. La Vama Veche,

De ce m-ai părăsit, de ce m-ai părăsit ? îi strigam Îngerului care dansa pe gheața subțire, Dar el nu auzea, era beat de lumină, Era beat de muzică, era beat de iubire. Eu al cui sunt, pe

Azi voi fi blând, te iert orașule, primăvara curge pe străzi, Se subțiază încet pielea și sângele, simt fiecare atingere Ca o fiară. Adolescenți blonzi pe nesfârșita alee, case de lemn, Roire

Nuci într-un coș de răchită, pere în fructiera de argint, fragi într-un pahar, Afine în cană, smochine în farfurie, ciuperci puse la uscat, gutui Între geamuri, lapte într-un vas, ciocolată

Ce scrii ? mă întreabă copilul, deschizând ușa: Un poem, îi răspund, un poem despre înserare. Cum despre înserare ? întreabă el, intrând În lumina veiozei. Ce scrii ? mă întreabă femeia

Un poem despre cartofi; secolul Ne pune în față o tavă cu cartofi: Cartofi prăjiți, cartofi fierți, cartofi gratinați, Cartofi cu unt, cartofi cu ceapă, cartofi cu broccoli, Cartofi, cartofi,

La răspântia aceea nu voi mai fi, Nici pe stâlpul porții sculptate nu vei mai găsi semnele mele, Pe câmpul verde toate cărările s-au șters, S-au dus către alte zări carbonizate de soare. Nici pe

Ce rămâne după plecarea trenului ? Mari scântei ale nopții, care cad Peste băncile verzi, peste chipurile Bărbaților adormiți, singuratici. Ce rămâne după picnicul Frenetic, scurt, pe