Să vină alții să curețe grajdurile

Să plecăm cât mai departe, acolo unde gândul abia poate pătrunde Și apoi nu mai vede nimic. Doar umbra păsărilor fulguind În Apenini sau în Apalași, sau în Pirinei, sau în Himalaya, Să ne ducem în Umbria, în Bretania, în Languedoc, în Attica, În Patagonia, în câmpia Gangelui, în deșertul Gobi, în stepa Nogai. Să plecăm cât mai departe, căci această patrie trebuie părăsită, Trebuie lăsat loc gol, câmp pârjolit, în voia vulturilor, în voia ciorilor, În voia sorții. Pentru că nu se mai poate face nimic, Pentru că totul e mlaștină, e noroi, e mâzgă, pentru că toate putrezesc Să vină alții pentru o nouă întemeiere, pentru un nou descălecat, Pentru că noi nu mai putem face nimic. Să vină ei să are, să semene, Să pună grâu, să pună orz, să întemeieze orașe, să ridice biserici, Să bată fierul, să bată arama, să curețe grajdurile, să ardă vitele moarte Să înalțe rugi către Dumnezeu Cel-Fără-De-Început Pentru că noi suntem din neamul lui Statu-Palmă, Pentru că noi suntem din neamul lui Păcală, din neamul lui Prepeleac, Pentru că nu mai avem niciun pic de vlagă, niciun pic de virtute Să luăm cu noi doar bătrânii bolnavi și copiii, Să luăm cu noi doar cele trebuincioase călătoriei Câteva pâini și pești, haine de in și ulcioare cu apă Să fugim din egiptul nostru, să traversăm Marea Roșie, să traversăm pustiul Poate vom găsi o patrie potrivită.