Poezie
cărămida de sânge
(de ziua mea)
1 min lectură·
Mediu
plouă sânge peste acoperișurile norilor
în turnurile de pază au amorțit liliecii
gavotele îngerilor – și ochiul Domnului privește în silă
am rămas monstrul plăpând pe care-l duceți prin iarmaroace
și scheletul luminos
adânc
plângând
statutul desfrânat al furnicilor de apă
poate acum în havuzuri înalte ard coroane de spini
poate acum în degetele întoarse e un vast sacrilegiu
dar cine mai răspunde cu timpul celuilalt
când timpul-mire fabulos se apropie
un copil desenează cu creionul o scară spre turnurile de pază
apoi ia pensula culorile și cu o tentă de roșu intens
face o cărămidă la mijloc
până când foaia întreagă devine roșie
abia atunci își intitulează lucrarea
ZID CU SCARÃ
plouă sânge peste acoperișurile norilor
0105.346
0
la primul vers ma gandisem involuntar la bacovia. de altfel, anumite valente ale unei angoase existentiale se pastreaza in poezia asta (si nu doar), desi capata accente atat de personale, incat cu greu mai pot fi ghicite. apoi in strofa a doua mi se impune cumva un arghezi, poate si cuvintele poeziei (la fel de grele) impune mai degraba aceasta apropiere.
in rest un ermetism, din punctul meu de vedere greu de descifrat (poate as exagera daca as spune reprosabil; din barbu nici acum nu se site tot si mai apare cate ceva si ce sa faca sarmanul cititor), cu exceptia strofei secunde.
o reusita insa sinestezia ciudata prin care se transmite o stare, poate la nivelul ritmului, a melodicitatii versului care e evident important ptr autor, relevant in prima strofa, unde apare si rima.