Mihaela Roxana Boboc

Mulțumesc, Emanuel de semn. Într-adevăr sunt multe lucruri frumoase acolo și multe ar fi de povestit despre oamenii locului.

da. adesea îl regăsim pe Dumnezeu în oamenii simpli de lângă noi. Nu e nimic excepțional la prima vedere și de cele mai multe ori răspunsurile la marile probleme existențiale se lasă așteptate, cum spui tu încărunțim până să primim un răspuns, iar deseori răspunsul îl găsim doar în noi înșine atunci când regăsim dumnezeul din noi, sau din cei apropiați nouă.
Tonul lejer din această scriere, personal așa cum tu însuți ai încadrat-o demonstrează o certitudine și anume în relația cu Dumnezeu trebuie să vorbești ca unui prieten, barierele comunicaționale cad și doar atunci îl descoperi cu adevărat pe Dumnezeu.

Cu mulțumiri pentru interpretare și cu bucuria mesajului ajuns în sufletul poetului,

Mihaela

Începutul e extraordinar. de ce? pentru că uneori fiecare dintre noi avem aceste trăiri, aceste dorințe și faptul de a le ”rosti” deschis face ca în suflet să mi se deschidă o lume, cea a sincerității.

uneori îmi vine să plâng
să rup din mine
să iubesc să fac dragoste
și să mor
în sfârșit

continuarea vine ca o concluzie a celor scrise mai sus și anume

presupun că acele mici arderi
provoacă senzația întâlnirii cu Dumnezeu

și mare adevăr conțin aceste versuri, pentru că în momentele cele mai mari de vulnerabilitate întărim legătura cu divinitatea, nu atunci când suntem mulțumiți /fericiți ci atunci când aceste mici arderi așa cum le-ați denumit ne mistuie lăuntric și atunci vine strigătul de ajutor, de căutare a sensului vieții, de căutare a lui Dumnezeu.

În suferință am învățat să mă rog, spune marele nostru poet Eminescu.
Și pe acest fundal vine finalul, viața nu-i o întâmplare, nu, nu poate fi, pentru că suntem creația marelui Creator și nimeni nu trece prin viață fără să influențeze într-o măsură mai mică sau mai mare pe aproapele nostru.

Ne intercondiționăm reciproc, avem o menire, avem o misiune fiecare după darurile sale și darul poeziei e unul deosebit capabil de a schimba inimile oamenilor.

Iar pe fondul acestei legături cu Creatorul moartea nu mai reprezintă o înfrângere ci o victorie pentru lumea în care ne pregătim să trecem.

Acesta e mesajul pe care acest poem mi l-a lăsat în suflet și nu e nimic superficial sau lacrimogen în el.

Cu plăcerea lecturii,
Mihaela

Pentru că de curând am fost într-un pelerinaj pe la mănăstiri, poemul tău vine ca o mănușă pe sufletul meu, deschizând o lume în care
oamenii vorbeau cu Dumnezeu la o bucată de pîine,
cînd prescura era atinsă de Domnul.
În acest loc viața capătă sens, unde măștile cad și te lepezi de sine, îmbrățișând comuniunea cu Creatorul.

Tamara, referitor la final, am vrut cumva sa sugerez acel moment al unei pomeniri la cimitir în care se toarnă vin și colivă peste cruce. Poate n-am găsit cea mai bună cale.
Mulțumesc pentru comentariu și aprecieri!

Mihaela

Bucuria a fost de partea mea să te cunosc într-un asemenea cadru festiv.
Festivitatea de premiere a fost deosebită.

Această debarasare de obiceiuri, rutini, măști, falsități și privirea înlăuntrul nostru ne-ar face mult bine și ne-ar curăța sufletele așa cum pruncul curăță inima
mamei, făcând-o să retrăiască propria copilărie.
Goi de toată această încărcătură putem privi viața altfel, într-o comuniune a frumosului și iubirii aproapelui.
Frumos, Ioan!

Îmi place începutul pentru că intri în atmnosfera în doar 3 cuvinte. E de efect.
Temerile luând forma unor poveri pe care le ducem cu noi așa cum cămilele își poartă cocoașa. Teama de iubire, întărită de doamnele care ating și întăresc temerile. Teama de stabilitate, sub forma preoților binecuvântând uniunea bărbat-femeie, în urma căreia sufletul poartă cicatrice.
Furtuna roșie dar și mirosul de tămâie din final pentru mine reprezintă dispariția cuiva drag, moarte/plecare în fața căreia conștientizezi inutilitatea temerilor și de aici transformarea lăuntrică.

Teodor, mulțumesc pentru aprecieri. Într\'adevăr, sunt stări care completează ființa și o înnobilează.

Ioan, am modificat, într-adevăr sună mai bine așa. Mulțumesc pentru popas și lectură.

Cu prietenie,
Mihaela

Un poem actual despre probleme cotidiene și totuși:
cum se pot întreține blogurile cu degete degerate?

răspuns- cu inima arzând.

Frumosul iese la lumină și din înghețul moral și din urât și din grijile cotidiene. Frumosul trece dincolo de orice barieră. Pentru asta scriem.
Aceasta este motivația.

:)) Ioana, mulțumesc de popas. Proiectul va continua până ce Ioana va spune tot ce e de spus.

Frumos, Ioan. Finalul m-a impresionat, modul în care personalizezi cuvintele, modul în care privești dincolo de aparențe. Să vezi frumosul și valoarea lucrurilor care par desuete și învechite e un mare plus, iar pentru un scriitor e dovada valorii personale.

Eugen, proiectul va continua și-ți mulțumesc pentru încurajări.

Mulțumesc, Ioan. Mi-ai redat zîmbetul pe buze. Am să revăd textul. Și mie mi-a plăcut finalul.

Alberto, de ce vii cu tonul ăsta agresiv și distructiv? Tu nu știi că poezia asta vine din suflet, nu mimează nicio dramă existențială, toți am fost copii, toți am avut inocența în suflet și iubirea în inimă, nu e nimic sadic în ultima strofă, eu te întreb câți mai privim lumea prin ochi de copil, câți mai vedem frumosul în lucrurile simple, câți mai păstrăm în suflet bunătate și sinceritate.
Ioana ai fost și tu la un moment dat, dar și tu ai orbit și tu ai pierdut din tine pe parcurs.
Nu-i nimic, prefer să las glasul de copil să strige din mine decât să nu simt nimic.
Tot amical,
Mihaela

Subscriu la ideea finalului reușit, dar nu-mi pare a degaja optimism, din contră degajă melancolie și căutare lăuntrică.

Ce știu eu e că nu scrii prost, ci frumos și din suflet și e mare lucru aceasta.

Rețin:

gândesc că poate în felia ta de viață
îți mai aduci aminte de primul tău sărut

ce emoții simple, întoarcerea la copilărie și la inocență ne transformă mereu în lumină.

Da, este o viziune a la Doru Emanuel, frumoasă de altfel. Comentariul tău mi-a făcut plăcere, te mai aștept!