Mihaela Merchez

În ținutul însorit unde dealurile se întind cu mișcări moi sub vântul amiezii Unde viile și stăpânii lor rodesc învățând mereu câte ceva despre dragostea din miez de zi Până târziu în miez de

Hora se-așterne, se-ntoarce se-nvârte și tace presimte oprirea - grăbită contracție solemn se destinde acum hora e drum ora e fum

Ovidiu, vremea e încă tânără metresă perfectă pe margine numeri sau nu, mileniul acesta nu e al tău. trei doi unul suntem. * Între mine și Tomis – doar respirații

îmi legănam copiii de câteva milenii iubiri în aceeași Iubire nu erau legănam grâul de seară grâu de vară adunam strâng pumnii și-atât de mult cer se adună și-atâta iarbă crește în

ninsoarea a început la ora exactă a sufletului tău pornit spre mine i-am spus ca zilele mele sunt tot mai puține și tot mai scurte orele că iarba m-așteaptă demult dedesubt împreună să

Începusem să îți vorbesc să-ți spun cuvintele cele mai bune și înțelepte unele învățate de la cei mai buni și mai înțelepți altele desprinse din trupul meu trezit atunci apoi am spus cuvinte

Bine Te-am regăsit! nici nu mai știam ce să Îți cer eram obosită și Cerul nu se mai deschidea *** ...și a fost greu a fost așa cum mi-ai spus Tu, o călătorie nedreaptă, praful drumului

dimineața picioarele-mi sunt leneșe de parcă deșertul tot doar în sandale l-ar fi răscolit apoi nerăbdătoare se trezesc de parcă n-ar fi fost întreaga noapte sărutate părul umed încâlcit

la marginea adevărului ne-adevărul se întinde ca un jeleu de zmeură ora refuză să se închidă rotund în sfârșit acum e timp destul trupul meu ar putea învăța să mintă prea multe întâmplări

Un monstru locuia în biblioteci cu ochiul mic și rău țintindu-și prada târând un suflet strâmb printre volume în mucus greu să le-nvelească și nimeni altul să le vrea și nimeni să învețe ce

cinci pelerini urcă sfinții în calendar pământul lacrimilor solidificate care nici nu mai contează rodește Sfinți cinci pelerini își țin în piept bucuria grea ca o boală până abur se face

să-mi cunosc Domnul, gândeam... picioarele alergau repede-repede inima repeta câteva cuvinte la nesfârșit, neobosită adormisem în iubirea Lui Cel care a făcut încă o dimineață și în aer moale

Am ales grâul în liniștea dupăamiezii fără grabă așa cum aleg cuvintele de dragoste și cuvintele de rămas bun câte boabe de grâu atâtea cuvinte l-am spălat cu toate apele l-am strâns

mâini calde mă primesc în lume glas tandru îmi alungă plânsul și, cum întind mâinile, cum încep să cresc și să cresc subțire ca un fir de apă, ca un gând până mă strigă tare timpul și seve

știu cât de repede poate să desfrunzească un copac vântul, ca un comandor nerăbdător, abia sosit la țărm lăsând la picioarele noastre toate gândurile în care ne-am înfășurat ani întregi și

....și dintr-o dată Dialogul dezarhivat, precis dezvoltat, se deschide amplu ca o pasăre născută din aceleași cântece din care se nasc și copiii compus din cuvinte rare și din cuvinte simple și

mai limpede de-atât nicicând n-a fost singurătatea la ușă moartea stă să ia pe cei mai curajoși iar lașii lacrimi storc cu greu și-atacă femei, copii și vis și chiar câte un vers vor dispărea

Dintr-o dată s-a făcut liniște s-a făcut liniște ca în odaia casei albastre cu busuioc la icoană și acoperiș de țigle în care copilul abia născut nu a mai auzit inima care l-a însoțit nouă

sub privirea lui pleoapele mele se făceau petale petalele florilor mele se așterneau peste gândurile mele printre gândurile lui noaptea mea se strecura cu orele ei în privirea lui de apăsare

...îngrijesc și acum grădina noastră dar florilor nu le mai dau întregul zâmbet și nici din roade nu ofer venerei sunt trandafirii credincioși aproape iubirii stăpânite cu tine învățate nu-i

Tu știi cum e să dormi mai puțin decât fluturii albaștri. Cum e sa fii mai atent decât aerul alb în jurul meu lovit de sâni și de ape Mai știi cum e să vezi când nu vezi și cum să știi

și cine e mai orb, te întreb, cel care în detaliu totul vede dar înțelesurile îi rămân străine sau cel curat și drept în întuneric și care iscusit primește cu tandrețe sau refuză

În castelul pălărierului moartea și-a găsit loc bun aici soarele doar apune, diminețile încep însângerate de cuvintele ce trec prin ziduri prin ani și prin carne De aici nimeni nu poate