Miclăuș Silvestru

frunză-ngălbenită-s de-o vreme rătăcind fără precizie vreun interes valuri de curenți mă vor purta încă pe deasupra cărărilor vieții seva-și continuă secătuirea afectându-mi ramurile

departe-s de nevastă de multă vreme doar vorbele ne unesc prin telefon cică a plâns de dorul meu ieri în fața ambilor fii pe când pregătea hrean în schimb mie mi-s ochii coadă după

lumea cândva era fericită nu ca astăzi momentan ne întrebăm de ce oare răspunsul nimănui nu își are rostul ce s-ar putea face pentru a reda fericirea tuturor cei născuți au

universul nu-i doar cât vezi cu ochii în puțina mea imaginație are dimensiuni de neînchipuit hăurile cosmosului sunt luminate de aștrii care își întrețin focurile așezați cu-ndemânare de o mână

Celui ce te trece puntea Nu cumva să îți pleci fruntea! De te lași înduplecat... Ești cu Răul... însurat!

inteligența păianjenului o apreciez după frumusețea pânzei realizată pe-ntuneric cât de rezistentă este la greutatea grăunțelor de rouă ori la zbaterile agonice ale gâzei prinsă-n ea în

simt plictiseala fluturelui poposit pentru insectar - aripile deschise rămase nemișcate

visez degeaba visele nu se-mplinesc nici dorințele totdeauna iluziile rămân iluzii autobuzu-i gol numai cu mine și șoferul pe șoseaua pavată cu pietre macadam mă cerne cum e cernută

dacă vrei formă și conținut în uniformă să te îmbraci mai cu seamă când faci experiențe poate-i mai bine în costum de mire ori de mort nu poți prevedea sfârșitul pentru a păstra conținutul

Voi dispărea din lumea asta Asemeni unui simplu bob de-orez… Voi fi hrănit copiii și nevasta, Și pe vecini săraci… dup'-al meu crez. Voi dispărea și eu din astă lume Cu tot cu rolul meu de mic

din via casei vinul pentru nunta mea la fel și țuica - obiceiul satului mesele sub cortină

mi-e dor de ochii tăi căprui de buzele nedate vreodată cu ruj de brațele tale nepricepute la îmbrățișări erai atât de simplă te iubeam ca pe o regulă folositoare în orice împrejurare trecut-au

strălucire-n zori licărirea nopților luciul lacului oglindă spartă reflecții fără număr raza într-un cerc căldură cuptor iubire în natură viață fără lux oamenii de rând speranța la tot

îmi plac mult câinii însă în inima orașului nu vreau să am vreunul ar fi un chin pentru el și chinul lui ar fi și al meu tristețea m-ar stăpâni așa cum tufișurile stăpânesc marginea

atât de supus este omul legilor naturii iar în cele din urmă le învață pe de rost încât mai apoi le stăpânește el pe ele ba mai mult profită în orice împrejurare prielnică sunt și cazuri

mi se-ntâmplă des să fiu tratat cu antibiotice tari diferite denumirile-s variate în funcție de medicul care mă consultă ori de ceea ce crede unul sau altul că se adăpostește în anumite