Miclăuș Silvestru

comercianții de cățeluși caută cățele de rasă gestante chiar și abandonate de ce oare toată viața porumbelul are doar o porumbiță și sămânța încolțește prinzând rădăcini la momentul

pașii mei adulmecă o altă cale decât cea obișnuită nu-i presărată cu floricele însă este parfumată mă las condus de acest parfum și pot închide ochii nu mă opresc din mers și ajung la țintă

e bună-bună gluma câtă lume se bucură încă de la cititul titlului fiecare gândește la durerea proprie chiar și bătrânul de la țară orice automobilist motociclistul de la oraș de

cearceafuri curate așteaptă desfrâul să-nceapă îndată ce cade-nserarea așa cum așteaptă țăranul ca grâul curat să îi fie sosind secerarea copilu-și dorește postură de-om mare uitând de

De-acum, prefer să plâng în suferință, Căci cel iubit, unit cu mine în dorință, M-a părăsit uitând de legea de credință, De legământul sfânt făcut la juruiță. Prefer... să plâng,

știu să pun bățu-n roată de mic m-au învățat ai mei așa încât să fie frâna eficientă căruței cu fân coborând din dealul Știrbului când îl scoteam mă țineam scai după fata vecinilor din

Doamne dacă eu aș fi coarda orologiului Tău mecanic tare-aș vrea să nu mă încordeze sfântul însărcinat cu misiunea să uite de mine să fiu cauza opririi timpului într-un moment când

titlul nu-i numele meu ci-i o poreclă dată mie ce va rămâne de pomină multă vreme printre cei ce mă au la inimă fir-ar să fie m-am jurat de mii de ori ca în cântec nu spun asta doar

pe vremuri se fabricau și pantofi cu scârț erau cumpărați de cei înstăriți cu cheagul mai vârtos cum scârțâie zăpada sub tălpi când geru-i mare de crapă pietrele așa se-auzea câteodată în

n-o fi spus nimeni pân-acum înfierbântat fiind de necazurile zilei mă pot răcori mergând cu picioarele goale pe terasa răcorită de-o ploicică ori cu furtunul sigur un duș rece