Marta Cremeny

mie poezia asta îmi pare că îi vine ,,bine\" Elei, sau cel puțin mie, ca cititor, nu îmi lasă nicio senzația de forțare/epatare. Două remarce-cârcoteli nesemnificative aș avea: prezența primului verb din strofa a doua, mai ales că se repetă în forma negativă după două versuri și nu cred că era nevoie de tonul conclusiv oarecum adus și finalul poeziei, mai precis ultimul vers pe care parcă l-aș fi vrut mai puțin sec, deși se armonizează ci ideea poeziei. din punct de vedere strict estetic vorbeam. dar, cum spuneam, sunt nesemnificative. mie mi-a plăcut această mise-en-scene a unui deșert personal bântuit și curajul de a vorbi despre el cu întrega recuzită a primelor 3 strofe. interesantă poezie, Ela, eu cred că merită mult mai mult. mai aștept păreri, pentru că mai sunt multe de spus.

Iulia, mă bucură mult aprecierea ta. Semn că și eu te citesc cu plăcere:). Mulțam.

de acord cu dan. la ,,minusuri\", pe lângă cel evidențiat de el, aș adăuga ,,sora sete\", ,,cei care cândva\"... în fine, nevermind.
cred că ai reușit o atmosferă aparte, pentru că atmosfera e cea care prinde, dincolo de detaliile naturiste, o insinuare/inserare a erosului și ludicului discretă, salvatoare, o asumare a unui respiro, a unei nevoi, al unui abandon, pentru care ai și aprecierea mea. Clopoțelul-final bine primit, nici nu se putea altfel, sinteză firească a stării.

Parcă asist la un ritual. Un iad al apelor, al vieții, o vizuală, un roșu demențial, întunecare, un flux cromatic suprasolicitant și revelator. O construcție-tablou cu o strofă de mijloc ca o insulă înșelătoare, în care cromatica sacră nu mai intervine salvator, ci doar contribuie la senzația de sfârșit, oglinda – reflex acvatic, aducător de moarte, umbrele, piatra - starea intermediară între prima și ultima strofă, care se pot citi și inversându-le ordinea, stare intermediară între conștient și inconștient, atunci când apare drama, până la urmă sinele pus în pericol de agresiunea imprimată în instinctul morții, când nu se mai poate face deosebirea între lumea lăuntrică și cea exterioară. Sper că nu îmi vei spune că este vorba de devenire:)
Și pentru că ideatic poezia poate primi alte valențe, mă opresc la estetică, expresivitate și de ce nu, pentru a remarca chiar melodicitatea. Mi-a plăcut mult comparația din finalul primei strofe.

Felicitări și din partea mea celor două poete! Vă urez o reușită și o zi de împlinire. Mă bucur sincer pentru tine, Ela, în special, pentru că specială te-am cunoscut.

Numai printr-o viziune hipnagogică mi-aș fi putut ,,explica” textul, detașarea de realitate, dilatarea timpului, obnubilarea conștiinței, iar mai apoi captivarea în ea însăși cumva sartrian, succesiunea năucitoare de imagini, obiecte, construcția în trepte, deși aparent fără continuitate logică, evadarea, firească acum fiind starea de ,,martor”, detașarea, relevarea trăirii spirituale individuale printr-o simbolistică onirică.
Cumva finalul parcă se sustrage acestei viziuni, părerea mea e că vine prea brusc, prin trecerea la o luciditate șfichiuitoare, mai ales acea ,,penibilă dorință\" o găsesc inadecvată, tocmai din considerentul de care vorbeam.
Însă poate nu am prins eu firul și intenția poeziei, lucru care mai puțin contează, pentru că am găsit o bogăție a esteticii, a modalității de expresie și o poetică de netăgăduit. Și apoi, prea era o tăcere deplină…:)

Super textul, Dana. Umor, ironie, exemplificare, nuanțare. Dozaj potrivit. Numai că știi cum e: majoritatea e sortită să treacă prin asta:)
Excelentă ideea, cred că următoarea lecție va fi cel puțin savuroasă.

Faină arhitectura poeziei, reușită, și spun asta pentru că, deși trecusem nepăsătoare peste titlu, odată ajunsă la sfârșit, a izbucnit simplu dezlegarea: ,,text feminin”, mi-am zis. Și am parcurs rapid drumul înapoi. Capcana cuvântului, adeverirea, eliberarea până la urmă. Sau perpetuarea capcanei. Fie și numai pentru inserțiunea-meditație, calm-constatatoare, care în mod ciudat devine liantul exploziei finale și tot trebuia să îți spun că au ceva fascinant versurile tale.
Parcă aș fi renunțat la explicitarea ,,de gen” . Și cu ,,urma de sidef” aș fi făcut ceva, însă nu e așa important.
Dincolo de discuția accesibil, asimilabil, veridic/sau nu care am observat că s-a tot purtat, dincolo de mirarea mea în fața aparenței de notare și în același timp de pătrundere prin toate straturile ce țin de simțire, fascinant este termenul prin care aș caracteriza (de ar fi nevoie) textele tale. Deși știu că este aiurea oarecum să rup din text, mai ales că el se susține prin/în întreg și nici citarea autorului în subsolul propriei poezii nu este potrivită, voi trece totuși versurile la care mă gândesc încă:
,,apoi țipătul tău din țipetele lor
ce transformă și înghit cu o foame roșie fiecare apăsare
fiecare parte a corpului care nu are un poem al său”.

Ce surpriză, Florin, ce surpriză! Sunt uimită și îți mulțumesc pentru dedicația curajoasă:). Mi-a plăcut poezia -lăsând la o parte faptul că subtitlul este o minune :) - interesantă încheierea, chiar dacă poate părea un pic stănesciană, însă...atât de...ei, dar cred că mi se permite o lipsă a justificării ,,pe text\". Îți mulțumesc încă o dată pentru o așa poezie.

cineva din Tg-Jiu...:)
mă bucur dacă ți-a plăcut, andreea. probabil este în forță. mulțam.

Tot căutam cu încăpățânare o poezie. Am găsit-o, finally. Foarte expresivă, bine construită, surprinzătoare prin notarea detaliului din stare, dacă pot spune așa, mă refer la veridicitatea și minuțiozitatea descrierii treptelor, am senzația unui experiment asumat dincolo de limite, deși este așternut cu o aparentă detașare.
Cu ,,armătura corpului” corpului nu mă prea împac, deși vine în continuarea imaginii de cristalizare, parcă e un pic neasimilabilă.
Mă gândeam și că ultima strofă ar putea fi asumată integral, prin folosirea persoanei I sg, parcă ar fi sporit impactul, chiar dacă am observat construcția simetrică. Anyway, reușești să faci lectorul părtaș nebuniei, momentului de necuprindere, gustării imaginate a lui. Să nu uit: interesant și potrivit moto….

Plăcută lectură. Mă așteptam la cu totul altceva pornind de la titlu. A fost o surpriză. Apreciez îndeosebi atmosfera reușită, imaginea-pretext a lunii, declanșând simplu emoțiile, modalitatea directă de transmitere, lipsită de patetism căutat și prețiozități inutile. O poveste curgătoare și captivantă.

atipic spui? eu îmi mai amintesc de acea ,,nebunie ca și normalitate uitată\", cred că și tu...:)
ai dreptate cu remarca ta, nu degeaba mi-am asumat riscul repetiției și aglomerării în pronume și elemente aparent exterioare. în ceea ce privește ultima afirmație...nu am un răspuns, deși știu că nu așteptai unul. încă mă mai întreb...:)
mulțumesc pentru tot.

O poezie-scenariu, sau un scenariu al senzorialului dintr-o nevoie de emoție, sau de sens. Bine surprinse flash-urile, chiar dacă un pic parcă prea agresiv după părerea mea, deși recunosc necesitatea sublinierii țăcănitului, ritmului de o nebunie monotonă, al obsesiei sugerate prin repetiția finală, după cum observa și Adrian. Interesant cum tocmai notarea aparent detașată și limitată la elemente exterioare creează starea și atmosfera poemului. O adevărată nevroză, de un dinamism concentrat, concertat și orchestrat – asta ca să folosesc și eu o suită de determinări ca și poetul:)- deși cum spuneam, cu excepția unui singur vers, se construiește pe stimuri externi. Adaug și că este una dintre puținele construcții în care am asimilat firesc determinările, cascada, cu atât mai remarcabil cu cât nu are o întindere mare. Mi-a plăcut, nu știu dacă mai era necesar să menționez.

Victor, să îți spun un secret: punctul mov se numește ,,lumina vine din interior”...sau cel puțin așa i-a spus autorul :). Cred că puteai renunța la versul 3 al primei strofe, încarcă inutil după părerea mea, mai ales că finalul aduce o altă doză ,,măsurabilă”, chiar dacă ai mizat pe impact. Apoi, nu mai fi și tu așa grav – asta este, lumea își exercită drepturile, sunt din ce în ce mai multe procese pe rol...:). Mi-a plăcut dinamica aparent lejer construită, dar mai ales simplificarea discursului și simetria finală reușită.

,,e simplu\", ,,e firesc\", Ela, spui tu, iar eu trebuie să te cred. Paradoxul e că mă gândeam odată la ,,personalele\" tale ca fiind purtătoarele patinei unui barochism asumat. M-am răzgândit de ceva vreme. Cred că e vorba de intensitate extremă dacă o pot numi așa, de trăire, de frământare, nefiind ușor de asimilat doar pe calea logicii. E un melange ciudat între registre textul tău, însă mă păstrează într-un plan interior sau interiorizat, o avalanșă și o capcană totodată.
,,nu închid nimic las neîntâmplările să ne fie înlănțuire\" -maniera e recognoscibilă, aș fi știut că îți aparține textul, însă, ideatic, Ela, este de o forță căreia mă înclin și pentru care te felicit sincer.
O sugestie și o rugăminte aș avea: schimbă încadrarea în poezie. Încărcătura personală este evidentă, textul fiind veridic tocmai prin/pentru emoție.

Mulțumesc pentru popas, opinie și implicit pentru sugestie. Voi încerca să mai plivesc buruienile.

Ionuț, mulțam și ție pentru gând, opinie și imagine. Să știi că și eu mă uit prudent la spumantul ăla - se prelinge al naiba de insinuant:)

Erika, o descompunere și o recompunere. Deși nu poate fi vorba de un întreg. Mulțumesc.

Florin, nu știu ce să zic referitor la ,,forțarea\" sesizată de tine. Nu am căutat nici originalitatea, nici impactul. Era doar un gând - cum că totul sfârșește până la urmă în monotonie. Sfârșește. La ,,simplu\" mă mai gândesc, deși considerentele inserării cred că sunt clare.
Mulțam.

Da, Florin. E ceva în poezia ta care îmi place tare mult. E mai liberă și totuși asumată. Are suflu și un farmec pe care chiar nu am chef la ora asta să încerc a le demonstra.