Forest

înaintăm prin pădurea sfâșiată de arșița de peste zi soarele înțepat în tălpi de mărăcini își lasă sângele orizontului într-un amurg de peisaj fauvist în stânga manuela strivind ierburile înalte în seara cabrată peste arborii răcoroși și mâinile ei amintindu-mi de sălcii pe maluri de lacuri undeva în depărtare o apă ne așteaptă știind că în noi locuiește sora sete vuietul ei – umbră răcoroasă peste timpane întunericul – limbă gigantică linge urmele firave de lumină din ziua ca o înghețată chinezească prăjită și prin locuri în care odinioară tyranozauri alergau liberi macetele taie carnea verde mustoasă a ierburilor drumul spre râu e un țipăt prelung țâșnind din privirile noastre cei care odată au fost cei care cândva au trecut prin aceste ierburi înalte respiră prin porii fiecărei frunze și spaima ne crește în inimi floare sălbatică privesc la părul manuelei răsfirarea lui e mireasma și misterul acestor locuri nu peste mult timp îi voi da să bea apă din palme înaintăm și în spate ne ard și mai tare privirile celor ce odată au fost manuela îmi strânge mâna teama ei îmi răcorește venele asuprite de arsura din spate gândul îmi sfârâie roșu între tâmple și sparge liniștea porțelan aducându-mi aminte - cei ce odată au fost suntem noi