Și-a dat foc la casă, iar acum are o față de etern spășit. A băut până i-a stat limba plută, apoi și-a adus aminte că nevasta îl înșeală. Ba cu unul, ba cu altul. I-a ajuns femeia acasă, iar el s-a
formula vieții perfecte
a imprevizibilului care dă atâta savoare
a armoniei eterne
a echilibrului atât de fragil dintre liniștea desenată de o imaginară linie a orizontului
și o alta emisă pe
1.
În acele vremuri, mahalaua mirosea a iasomie și a zahăr ars, ingredient principal cu care se ocupa familia de bombonari din colț, un leu mărul pe băț, tot un leu cocoloșul de floricele de
prin minaretul din orașul vechi
ajungem în apele din cer,
în lumea care are un contur de cretă, de jur-împrejur,
ca sinucigașii,
în valurile care au dormit în tot acest timp,
care au visat că
măcar ai zâmbit
așa cum zâmbești când privești soarele prin genele unei femei,
cochet, misterios, totdeauna ca o promisiune
care nu se va întâmpla vreodată
și te saturi, în cele din urmă,
te
La 9:55, a venit Muc cel Mic. De fapt, doar a vrut să te facă atent: Băă, sper că nu ai uitat de mine, sunt și eu pe-aici! A avut 4,7, o nimica toată, doar s-a zgâlțâit puțin scaunul pe care stăteai,
Iubirea e o pasăre cu ochii vineți de la pumnii încasați, de la ghionturi, de la șipcile luate pe șale și alergături peste gardurile gureșilor, după beții lungi, până în miez de noapte, în ciocănit
gara curge direct din bagaje, se revarsă,
e ultimul nostru loc secret
mai avem atâtea să ne spunem
în jur nu mai e decât un aer pe care-l decupăm
tacticoși, separând copacii de păsări
ești
Nu încerci să-ți explici această fascinație. Poate e ceva atavic. Când homo erectus, sătul de vânătoare, prin stepele Eurasiei, imediat cum a început să stăpânească focul, câinele, calul, a decis
Nu ți-a cerut decât să-i cumperi piersici, urâtule, asta vreau de la tine, ce zici, îmi poți cumpăra? Iar tu ți-ai spus că-i vei aduce livezi întregi, orașe întregi, nopți și lumini toate explodând
noaptea nu mai cade pieziș
ca privirile, înainte de rugă
doar ziduri, o-ho!, și palmele mele frământând
o neliniște pe care tot încerc să o scuip,
javră, viața asta este câștigată la zaruri
și
solitudinea e un fel de râu înghețat,
un fel de timp care naște frisoane și temeri,
un fel de suflet peste care s-a prăvălit nepăsarea,
nu mai poate înflori nicicum
nu te atinge,
nu te
a bătut țărușii,
câte unul pentru fiecare punct cardinal,
ptiu! și-a scuipat în palme,
făcuse o treabă bună,
frunzele cântau într-o limbă ciudată,
murea vara puțin câte puțin,
din glezne și
cândva, un tren cu ferestre ovale
precum duminicile,
va alerga pe un câmp împovărat de frig, ca suflarea morților
în timpul priveghiului,
va fi o noapte din nord în care noi,
doi insomniaci,
ne vom
dormi, îți cer, măcar dormi,
fii o umbră ce se zvântă la soare
în amiaza care e un pendul agățat de tavan, în dormitoare străine,
nu le mai recunoști azi, nu le mai știi atașamentul, mersul și
nici moartea nu te mai sperie,
o cunoști prea bine, e un far la marginea lumii, părăsit de nălucile
tuturor corăbiilor care nu au apucat să eșueze
îți tot face semne, bă, mi s-a făcut dor de
încă-i păstrezi numărul de telefon,
cândva, o să te decizi să-i mai spui câte ceva, fie și două cuvinte,
e forma ta de a conserva legătura cu cineva care demult te-a uitat,
care te-a schimbat ca
Conform unui comunicat remis de Inspectoratul Județean de Poliție Călărași, în dimineața zilei de 4 martie 2013, Ioniță Aneta, din satul Mihai Viteazu, comuna Vlad Țepeș, a reclamat, prin sistemul
câtă frică poți strânge în pumni,
cât sânge și mai ales cât pot pereții
să rezoneze laolaltă cu urletul tău,
rânjetul îți e precum iedera care se furișează pe ziduri
tot mai înalt și plin de
nu am știut
nici să te aștept, nici să te chem, dulce nebunie,
un fel de oarbă dragoste care ți se lipește, în straturi subțiri,
printre degete, pe sub piele, în oase și cartilagii,
un fel de
într-o zi,
o să iubești o femeie care-ți va mătura prin oase, prin interiorul lor,
cât să te doară,
le va spăla cu infinită grijă,
le va sorta după dimensiuni, după locul în care au început
rosturile lumii sunt cu totul altele
adânci, necuprinse
fericiți sunt cei care nu pot înțelege
nu pot transmite, nu pot îmbrățișa
un nu care să te poată defini
ce repede uiți, cât de
Casa noastră e cea mai frumoasă dintre toate. Are candelabre și seamănă cu un palat. În ea se ascund iepurii, atunci când vor să moară de-adevăratelea. E greu să mori de-adevăratelea. Asta înseamnă
să fugim în taiga,
să ne facem o iurtă din genele fiecărei zile care ne va mai fi dată,
din așteptări,
acolo vom crește copii care vor învăța doar vocalele
găsite prin scorburi,
pline de
MB