Poezie
apele din cer
2 min lectură·
Mediu
prin minaretul din orașul vechi
ajungem în apele din cer,
în lumea care are un contur de cretă, de jur-împrejur,
ca sinucigașii,
în valurile care au dormit în tot acest timp,
care au visat că se pot plimba pe streșini,
suntem atât de înalți, uite, mergem pe ca-ta-li-ge,
atât suntem de frumoși, iubito,
că pereții au margini și zimți
și un semn x care e locul unde te izbești, în mod repetat, cu capul,
de fericire,
ah, de fericire
vorbești ca și când te-ar durea rotulele,
vorbești din genunchi,
din ceea ce ascunzi pe dedesubt, pe sub piele,
pe sub tendoane și mușchi,
ești un osuar încă nedescoperit,
tot aștepți
să te usture umerii la rădăcina aripilor,
aștepți să se nască o femeie care să te afume cu smirnă,
ca pe sfinți,
aici, va veni un tren care te va duce dinspre mâine direct în ieri,
direct în niciunde,
exact în locul acela în care te simți atât de
minunat și confuz,
ca un dumnezeu care încă nu știe
că și el e o închipuire a altui
dumnezeu închipuit
ai oasele suflecate,
un jgheab prin care zilele în care nu ești se scurg direct în vene,
ca anfetaminele,
iubito, eu am un ochean cu care pot vedea direct în interiorul peștilor,
le văd marginile,
le văd norii,
le văd temerile,
le văd potcoavele cum fac gaură-n cer,
l-e-v-ă-d-s-t-r-i-g-ă-t-e-l-e,
aici, dorul meu ar putea tăcea,
ar putea să-și pună peceți grele la inimă,
în apele din cer
a crescut un minaret, iubito,
pe nervii căruia tot urcăm,
tot urcăm,
tot urcăm
lumea pe care o caut
e la tine-ascunsă-ntre gene,
să ne ferim
de ceea ce nu ne poate
îmbrățișa până la capăt
001776
0