Cronia tragediilor mărunte

Iubirea e o pasăre cu ochii vineți de la pumnii încasați, de la ghionturi, de la șipcile luate pe șale și alergături peste gardurile gureșilor, după beții lungi, până în miez de noapte, în ciocănit de țambal, aoleooo, măi, nu este alinarea, ci întristarea vieții, că nici apa nu e mai dulce ca răsuflarea caldă și sacadată, simțită lângă ureche, adu vin, adu pelin, măi cârciumar, măi, că viața e o rolă de film vechi, dintr-un cinematograf prăfuit și plin de șoareci, că așa e și inima mea, candrie și plină de suspin, îi place să cânte, să tresalte și să gonească nebunește după lelițe pufoase ca piersica, albe ca laptele și coapte ca zeama de strugure, în octombrie, of, vinu-i rece, și dorul nu trece, trece. E doar o boare de simțuri, un miros de leșie proaspătă, un gând tainic despre lumină și despre curgerea timpului, câtă vreme viața este doar o sete cumplită și permanentă. În ziua când a murit Gogu-frizerul, se scutura liliacul, soarele ba era rotund, ba oblic, iar aerul galben din jur se dilata continuu, tăiat cu briciul lui ruginit și plin de firele scurtate ale zidarilor, ale acordeoniștilor antamați pe luni de zile, ale ciorditorilor de bâlci, de târguri sparte, ale adolescenților lungiți de nări și de perciuni de damful fustelor lungi, al bluzelor largi prin care doar floarea sfârcului de la țâțe se putea ghici și de cel al chiloților înflorați de broderii ciudate și transparente, atârnând pe culmile fetelor tinere, ale împielițatelor de femei cu sânge clocotitor sau ale babelor care își ascund încă poftele în batiste, precum bănuții, haida, haida, haida, hăț, am boală la părul creț. Era cunoscut peste trei ulițe și-o mahala mai încolo, căci, prin palmele lui cu degete lungi, cum le plac nevestelor sărite de prima tinerețe, trecuseră serii întregi de degenerați, de imberbi, de milițieni spășiți, de băutori de țoiuri umede pline cu secărică botezată, de cuțitari lindinoși, de lăutari parfumați cu apă de flori de mac, ba chiar și ceva procurori, dar și un general bătrân și cam troscangiu, cu piciorul drept pierdut pe la Odessa, căci nimeni nu mai mânuia, ca el, forfecele mirosind a gaz de lampă, cu atâta dexteritate, cu atâta vervă și pasiune, iar, când se ivea ocazia, îmbălsămatul era ferchezuit tot de el, frezat sau dat cu gel ieftin, ca părul să-i stea dat pe spate, să vadă lumea cum decedatul a avut frunte mare, de intelectual, dar n-a avut noroc și nici școală. În schimb, prin patul lui nu sunt încă fire de păr scurtate câte gemete au trecut, câte oftaturi, câte buze mușcate până la sânge, câte broboane calde de transpirație au curs, căci și lui i-a plăcut să se zbată precum peștele, în aprilie. Of, of, dacă mor, nu-mi pare rău, ce-a iubit sufletul meu, căci Gogu-frizerul s-a stins demn, la vărsta lui săltată binișor, așa cum îi șade bine unui bărbat, în timp ce lucra între picioarele unei codane fugite de-acasă, că avea și ăsta o boală la pielea tânără, la sânul săltăreț și crud, la cariciul cu tuleie abia mijite, că d-aia, bietul om, în timp ce era plimbat prin colb, pe drumul fără durere și fără întoarcere, scula încă îi mai stătea falnică, în pantaloni, săltată bine, că babele candrii își făceau cruci largi, până-n pământ, în vreme ce popa lua note lungi și false, pe nas, despre veșnica pomenire a bâtrânului mânuitor de brici și foarfece ruginite. Alaiul era nesfârșit, căci multe muieri, până la măritiș, au trecut prin patul lui mirosind a mosc și-a lavandă, dar nu l-a plâns nimeni așa cum a făcut-o fătuca aia care l-a dus pe drumul spre groapă cu poftele ei nesănătoase. Dricul se mișca agale, zgâlțâit de pietrele uliței, au, deschide-te cimitir, că primești un trandafir, nu-l primești să înflorească, ci-l primești să putrezească, că șuroiau lacrimile fierbinți pe obrajii rumeni, dar Gogu-frizerul, demn, scorțos ca un avocat de divorțuri, nici nu clipea, în vreme ce țiganii-gropari se tot întrebau cum vor bate capacul la coșgiuc, să nu-l rănească pe bietul om, să-l profaneze, câtă vreme mândria și bărbăția lui stătea dreaptă și tot la fel de țeapănă ca și el. A fost primul mort cunoscut peste ani care l-a sfidat pe unchiul Dumnezeu cu neobrăzarea lui, că, de atunci, nici o babă n-a mai avut liniște câtă vreme ăsta a pătruns, în biserică, lăudată fie viața lui, trecerea lui și toată munca, veșnica lui pomenire, în acest fel, că până și după moarte, Gogu-frizeru a fost tot tare, tot mândru și tot nesatisfăcut. Candriele, matracucele, dezmățatele și-acum se întreabă dacă, până la urmă, bătrânul popă își făcea crucile alea dese doar pentru că așa cere canonul sau pentru că nu mai văzuse o așa neobrăzare, că o minune se poate întâmpla oricând, numai inima să-ți fie deschisă s-o primească și s-o aprecieze, Doamne, mare-ți-e puterea, mi-ai luat toată averea, ai ascuns-o într-o groapă, urătă și-ntunecată, căci, până la urmă, au aruncat un pled mai gros pe el, apoi au început să toarne pământul, căci n-a fost nici chip să pună capacul, l-a luat un cerșetor ciung care s-a tot plâns că are familie grea, să-l pună pe foc, sub pirostrii, la o oala cu fietură, eu de bine nu mă las, să fac la dușmani necaz.