marian vasile

Dacă tu crezi că “triumful lăcomiei” e “singurul lucru la care am participat vreodată”, desigur că ești privilegiat – pentru că ți-ai dat seama de asta, ai conștientizat și mărturisit. În ceea ce mă privește, nu am știut că particip la un asemenea “triumf”, dar e posibil să ai dreptate. Poate că nu nu aș fi spus-o niciodată, așa cum ai spus-o tu, ceea ce o fi de bine, o fi de rău… Nu pot să știu decât că poezia e numai pentru poeți, cred în lucrul ăsta și, de aceea, nu pot să mai “scriu public” pentru că deja sunt depășit de evenimente (poetice sau nu), stări (poetice sau nu), vremuri (ticăloase sau nu), poezie (valoroasă sau nu). De fapt, “poezia” fără valoare poartă ingrat numele de poezie, după cum prietenia fără conștiință poartă la fel de ingrat numele de “prietenie”. Și roșiile fără de pete cear mai fi într-o lume roșie, nespusă, invizibilă din cauza similarității ei, a plenitudinii, a totului care copleșește individualul? Nu-mi rămâne decât să fiu purice, uscătură sau oaie neagră. Pentru mine. Boală.

Place marțianului. Ai grigă la “seama” de dude, sau chiar asta ți-a fost idea și nu “zeama”? Ai și un “și” fără “ș”, numai cu “s”. În ultimul vers. De asemenea, “ex”-ul e căutat, nu curge la fel ca celelalte cuvinte care formează rima cu “sex”. Aș căuta altceva – “flex”, de ce nu?
Un text bun.
Cu plăcerea lecturii, M.A

…cât despre iepuri – imaginea pe care o propui o regăsim numai în literatura pentru copii. Adevărata imaginea a iepurelui- gravă, șocantă, înfiorătoare - o întâlnim în toată literature “tare” a lumii (începând cu Misterele și terminând, dacă vrei cu Borges și Sabato). În rest, numai de bine.
Ps Cred că imaginile cu fluturi din valsul pe care mi l-ai recomandat se potrivesc mai puțin decât niște “Frunze căzânde cu Nichita” (cf. http://www.youtube.com/watch?v=7egVdbnB-rU)
Aștept părerea ta despre “salut!murim!”

…îmi permit (cine mă cred?!) să consider că perla textului e “dragostea mea/
pentru tine e un fluture viu zburând spre/
o floare moartă”.
Nu?

Nu cred că-i a bună dacă ai ajuns să bei cu gropari, vidanjori sau ce dracu or fi aia. De altfel îți dau perfectă dreptate – sunt de preferat multor(a) (carismatici de pe la noi). La o așa iluminare n-aș fi lipsit, păcat că de ceva vreme e prezentă Lipsa. Remarc absența totală a oricărei tentativă de prezență a vreunui mântuitor. De asemenea mi se pare maxim-simbolic versul “nu am știut niciodată
ce aud vecinii”. În rest, nu cred că-I a bună oricum.
Să auzim de nebune.

apendice la supra \"ascunzatoarea...\". ...nu cresc. se deshidrateaza pielea. restul e putreziciune.

Vivat… Academia. Fundata s-a transformat în inima iepurelui fricos în ceva inaccesibil. Nici nu știu dacă mai am curajul să conduc până acolo. Cât despre Nietzsche…, cunoaștem, cunoaștem… Vrei să-o dăm în?

...(de)spre cadere, numai de bine. place martianului ritmul si filingul. nu place martianului: \"dar nu sunt superman\", i se pare retrograd, capitalist si imperialist. in rest, de bine. la mai ... mare cadere.

A plăcut ochiului marțian. Sper că va fi luată în seamă de mai mulți cititori (mai ales de poeți), pentru că merită a fi: exprimare liberă, fără căutări, fără forțări. Stele n-am, dar las o lună

…după cum nu vom ști niciodată care/cine/ce/cum (să-l ia dracu pe kant) este originalul. Poezia care se schimbă în confesiune e ca o (re)facere a lumii. Dumnezeu se confesează când zice… și se face. Poetul (specie ratată de creator, iluzie muierească, orgie) aidoma: ajunge într-o situație de lehamite a propriei stări și atunci începe să re-facă.

“fără alcool cât am fi fost noi
de-atâtea ori ne-am ascultat unii pe alții încât
tot de atâtea ori ne-am uitat”
Altul. Dublu. Janus. Jerkill. Golem. Persefona. Umbra. Inconștient. Borges.
Am fi putut…, ah, am fi putut multe în afară de acest blestemat “despre”.
“un iisus cu baterie căruia dacă îi pui o monedă în gură îți dă
pe loc râvnita binecuvântare”, apreciez, interesantă imagine și de-lăsătoare, deșertică. nici credinta...

Nu vreau să îl contrazic pe maestrul Sibiceanu, dar lectura textului nu îmi lasă deloc impresia vreunei “erudiții”. Autoarea lui îmi pare un copil care a descoperit o jucărie nouă și de care e fascinat. Spun asta pentru că “oniric”, respectiv “vis” apar de zece ori în primul paragraf. Cred că era suficientă o singură trimitere la această descoperire epocală, sau poate că mai putea fi menționată încă o dată în treacăt, dar densitatea apariției termenilor sufocă efectiv.
În continuare aflăm că “semnificația simbolică a podului nu este numai trecerea de la o lume la alta, ci și obstacolul acestei treceri, ca probă specifică unei călătorii inițiatice”; există o întreagă literatură de specialitate care tratează această “semnificație simbolică” și am fi așteptat de la autoare să facă anumite asociații mai puțin bănuite: podul lui dumnezeu, podul de flori, podul palmei, podul de piatră, etc. Am putea divaga și în sensul: Simbolismul podului, al punții se leagă, după R. Guenon, de vechiul termen sanscrit setu, ce înseamnă „a atașa”, „a lega”, semnificând o joncțiune, o legătură. Podul leagă deci două maluri traversând o limită. La fel ca și R. Guenon, Martin Heidegger se referâ la încărcătura spirituală a semnificației simbolice a punții, ca legătură a două stadii diferite ale ființei. În acest context podul este asimilat și razei de lumină, fiind adesea descris drept îngust precum lama sabiei sau firul de păr, semn că eroul trebuie să traverseze un spațiu focalizant, bine direcționat înspre scopul (questul) său final, orice abatere către altă direcție fiindu-i interzisă. În mod paradoxal, podul este legătură, dar și obstacol în același timp, dualitatea simbolului fiind intărită de posibilitatea parcurgerii în ambele sensuri. Atât tetrada heideggeriană, cât și analiza lui Guenon ne relevă caracterul simbolic al malurilor unite, dar și depărtite în același timp de pod; acestea reprezintă în sensul cel mai larg Cerul, domeniu al imortalității și eternității și Pământul, domeniu al morții și efemerității. În acest sens, podul este echivalent din punct de vedere simbolic trunchiului axial al scării și curcubeului, legând cele două domenii. Podul Brooklyn la New York, Podul Petru cel Mare la St. Petersburg și Podul Salginatobel din Elveția definesc spații ale limitei și ale încercării, atât din punct de vedere simbolic precum și ingineresc.
Concluzia e debordantă: “finalul pieselor ilustrează starea de confuzie a protagoniștilor după acel periplu oniric prin labirintul lor mental”
Colac peste pupăză, recomand cu căldură postarea referatului pe unul din saiturile de specialitate.

“ beau pe cât posibil
tărie
nu suport gândul că aș putea arde mocnit”, forte-le prezenței, aș renunta la “motivul pentru care”. De asemenea, aș numi aceste construcții “secvențe”, dacă nu vizibil, cel puțin la nivel de crez și le-aș pune/posta/pro-pune/expune/apune împreună cândva/undeva/cumva. În rest, de bine, ine, și alte cațăline. Marțian, preferă…

era vb de suprimarea prin urmasi..., you....

N-ai ambiție dacă nu verifici dacă “măcar mort să prețuiesc ceva”. În rest, place ochiului marțian, mai ales că nici ochiul marțian nu e străin de asemenea imagini; recunosc n-am ajuns încă să tai căpriorii, dar mi-a trecut prin minte. Remarc “mă privesc în lama
toporului. generații de criminali au făcut același lucru. au uneltit
la aducerea cerului mai aproape”, titanule! Cronosule, zeusule!
Ps. Să nu îți tai craca de sub picioare

Arăți că adesea poetul e cheie și rotiță deopotrivă. Viața (îl)sur-prinde în cele mai diverse forme. Astăzi “a prinde” a căpătat o altă conotație. “Estetica unei clase în agonie și mai precis încă, într-o agonie agresivă, asemenea unei nebunii furioase. O asemenea „estetică” nu poate pretinde o mai mare valoare de circulație decât ar putea să aibă niște obiecte fabricate într-o leprozerie, sau niște idei elaborate în casa de nebuni”. Arghezi, „poetul tuturor turpitudinilor, să tacă”. Am rămas puțin șocat când am citit aceste cuvinte întrucât, într-o altă manieră, ele m-au fost transmise de mai multe ori până acum. De cine??? DE cei care povestesc ce au citit azi-noapte, de poeții etichetelor de produse americănești, de simbionții avortați într-o cultură “mică” de “fabrica de vise” holiudiană, de cei neputincioși să înțeleagă pe bukowski, celine, artaud, pe brumaru, naum, pound sau lautreamont. După acest text mi-am readus aminte de “chinurile valorii”, de pacostea care ne pândește la tot pasul și care este infatuarea că poți a deține liniile esențiale ale bunului simnț esthetic. Și chiar crezi asta înfierând în stânga și in dreapta fără pic de argument literar. Mi-a zis unu’ mai adineauri, despre un text, “parcă vorbeam de poezie…” Adică el știa, eu nu, el cunoștea, eu nu, Toma deținea răspunsul, Arghezi nu. Uită-te puțin pe(ste) ferastra (agoniei) și vei constata, As-ule, că cele ce spui se rescriu sub ochii noștri, mult mai acut. Cu plăcerea lecturii, M.A
PS bineinteles ca prima data am postat comm-ul in alta parte, adica la mine(?!?!?!)

E parcă (auto-moto-)biografică? Al dracului de călător (la capătul lumii). Cine nu s-a trezit, beat, la ultima stație de metrou, “deasupra pământului, dorind, desigur, a coborî cu mult mai devreme? E puțin dacă spun că îmi sună a purgatoriu citadin? PS: Nu mi-a plăcut (deloc) ultimul vers. Cre’că e pus aiurea, dar dracu’ știe, poate tocmai asta e sensul. Cu b(t)ine, Marțian.

aș renunța la \"de este apă sau vis\"; daca ții la rimă, părerea mea ( numai o simplă „doxă”, deci nu adevaăr) caută altceva pentru strofa in cauză. de asemenea, intercalarea intre paranteze de la final mi se pare un plus fără efect. inceputul face tot, păcat ca nu o și încehei cu același avânt... stănescian.

place ochiului marțian. incepe \"tare\" si se termina aidoma. mijlocul mi se pare puțin diluat. in rest, de bine, M.A

Căutând prin “texte” și prin “fierbințile” subiecte ale agoniei, și nesărindu-mi nimic spectaculos în ochi, mi-am zis: hai să-l citesc și pe acesta. Titlul mă pusese în temă față de o posibilă “lăbăreală”, dar am zis că dacă e la “fierbinți” nu o fi așa. Așa că deschid și citesc. Nu pot să nu apreciez aproximarea fraudulos sociologică a distinsului autor: “poporul iubește 99% forma și 1% fondul”. Mor. Genial. În continuare speculația înalt filozofică “Ce treabă are religia, un efluviu spiritual, cu materia?” m-a făcut să iau Migne-le și să mă apuc din nou de treabă. Întrebarea asta e nemaipomenită, n-am mai auzit-o… de 2000… de ori pe zi! Mai apoi interogația-afirmație (sau afirmația-interogație), dracu știe! “Dar de ce populația recurge la gesturi mizerabile, huliganice uneori, spre a dobândi o esență spirituală care nu are nimic în comun cu lucrurile firești” are evident esență speculativă, ceea ce îmi atrage atenția, sau îmi trage o palmă, că autorul trebuie să fie în mod evident “un om cult”. De ce nu m-oi fi gândit eu Doamne la acestea până acum. Slavă Domnului cu acești autori, ce ne-am face fără ei! “Ai aruncat în noroi oameni bătrâni,” – pe asta n-am văzut-o în viața mea! ”Mergi la un copil sărac, pe care îl știi premiant sau olimpic și să îi cumperi o carte sau câteva caiete” – asta e déjà prozelitism; dovadă că după acest text m-am dus la un copil sărac să-I duc niște caiete.
Corolar: jalnic, patetic, chirilic, chicios, patentic, jalnos. A sunat exact ca o compunere cu pădurarul care ieșea din boscheți și cu sperietura elevului communist care credea că e urs.