paznicul focului

Vasile Munteanu cuprins de flăcări, fiindcă talentul este cel mai bun de întețit focul, este lemnul care arde pocnind cu scântei.
remarc o altă stare de a spune, începând cu poemul precedent, dar care nu dezice forța, arderea internă.

poetul poate să \"ardă\", numai cititorul să \"mocnească\"!

ca de fiecare dată,

Ottilia Ardeleanu

O singură sugestie am (deși sînt aproape sigur că nu vei ține cont de ea). Aș reformula astfel (pentru sublimare):
\"acum nu sunt sigur că dacă aș aș mai sări să sting un om cuprins de flăcări\"

Un poem bun, l-am citit cu plăcere

mulțumesc, Ottilia, pentru părere, mulțumesc, Liviu, pentru sugestie; și pentru lectură, desigur.

din spirit de contradicție, textul a suferit mici purificări; la construcția respectivă, na, ca la piață, nici ca mine, nici ca domnia voastră; oricum, mulțumesc pentru mobilizare.

“ beau pe cât posibil
tărie
nu suport gândul că aș putea arde mocnit”, forte-le prezenței, aș renunta la “motivul pentru care”. De asemenea, aș numi aceste construcții “secvențe”, dacă nu vizibil, cel puțin la nivel de crez și le-aș pune/posta/pro-pune/expune/apune împreună cândva/undeva/cumva. În rest, de bine, ine, și alte cațăline. Marțian, preferă…

ai dreptate, câtă luciditate..., atâta trezie; mai lasă caprele, că uite unde te-au adus.

a
semene
a