prieteni, pe rând dansăm, dar cine ține lațul?

“fără alcool cât am fi fost noi
de-atâtea ori ne-am ascultat unii pe alții încât
tot de atâtea ori ne-am uitat”
Altul. Dublu. Janus. Jerkill. Golem. Persefona. Umbra. Inconștient. Borges.
Am fi putut…, ah, am fi putut multe în afară de acest blestemat “despre”.
“un iisus cu baterie căruia dacă îi pui o monedă în gură îți dă
pe loc râvnita binecuvântare”, apreciez, interesantă imagine și de-lăsătoare, deșertică. nici credinta...

Literatura este, într-adevăr, pentru înstăriți... dar și pentru cei revoltați (\"furia pe care o pune într-o singură mușcătură/acela izbit în figură de mii de pumni\"), și pentru cei deznădăjduți (\"disperarea pe care-o resimți când cei de-acasă îți transmit/toate cele bune într-o scrisoare/dar nu bani\").

Lepurologule: ai dreptate, orice adunare este o scădere; când afirm aceasta, mă gândesc că, în mod normal, nu ar fi fost nevoie de două zaruri; dar probabil că abia al doilea exprimă hazardul; desigur, nu vom ști niciodată care dintre ele este al doilea...

domnule Mira: observația dv este pertinentă; o precizare se impune: și revolta, și disperarea (plus alte câteva) sunt \"înstăriri\"; atât numai că ele sunt... de altă natură.




mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

Veșnic ne amăgim cu astfel de lucruri. Nu, revolta și disperarea nu sunt \"înstăriri\", sunt căderi. Sau, mai curând, simptomele căderii.

căderi... de unde, domnule Mira? și unde sau în ce? propuneți chiar o simptomatologie a căderii? asta nu ar însemna că există implicit și o știință a ei?

nu vă supărați că întreb, ignorant cum mă aflu, mi-am permis în timp o singură observație (îmi cer scuze că repet): cad numai când mă sprijin de oameni.

…după cum nu vom ști niciodată care/cine/ce/cum (să-l ia dracu pe kant) este originalul. Poezia care se schimbă în confesiune e ca o (re)facere a lumii. Dumnezeu se confesează când zice… și se face. Poetul (specie ratată de creator, iluzie muierească, orgie) aidoma: ajunge într-o situație de lehamite a propriei stări și atunci începe să re-facă.

la urma urmei, Lepurologule, nu suntem decât niște vagabonzi; e drept, unii \"fițoși\", ascunzându-ne păducheria sub cât mai bombastice rostiri, care habar nu au că așteptarea lui Godot este una zadarnică; răstimp, zilele se repetă, iar așteptării îi ia locul blazarea sau diferite forme de nebunie; toate la fel de triste și de ridicole deopotrivă; pentru că sfârșim prin a vorbi singuri; iar mai trist de atât este că de ascultat nici măcar singuri nu ne ascultăm...

bine că măcar unii dintre noi mai fugărim Iepurele.

m-am simtit bine intre aceste imagini in care se bea, se bate si se spera
\"câinele din tine zvâcnește\" - apropiat de gustul care ne trezeste in plina furtuna!!!

în orice câine (aș crede că în orice ființă, formă însuflețită sau cum doriți să o numiți) se manifestă periodic acest imbold de necontrolat, al goanei prin dimensiune, al rătăcirii prin anotimp, urma unui vânat imaginar, al unei vieți ce subzistă probabil numai în gene; apoi apare liniștirea; câinelui i se face foame, sete, frig, somn; nu în ultimul rând, în timp, chiar a sfârșit prin a-și iubi stăpânul.


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.