Maria Prochipiuc

De câte ori apare Dara nu o pot vedea decât ca un stop de ploaie în plină arșiță sau bobul de rouă în dimineți line, așa sunt versurile ei, cercuri albe, rezultatul unor maturități lirice deosebite. Versurile mereu proaspte, pline de sensibilitate, poezia e cea care mărturisește pentru autoare. Rotund și alb așa cum e dorul și gândul, speranța și dragostea…

Nu e prima dată când te recunosc în poeme concentrate din punct de vedere structural. Poemele scurte cuprind în ele fecunde trăiri concentrate într-o imagistică incitantă uneori, alteori te îndeamnă la meditație precum versurile de aici. Atât textele poetice scurte cât și cele de amploare te prind destul de bine. Mereu încerci să găsești idei poetice care să te exprime.

Horia ne-a obișnuit cu frumusețea poemelor scurte,care cuprind o unitate tonală distinctă, m-a încântat de fiecare dată formula poetică adusă în prim plan, prezența sa în micropoeme – haiku; totul este dintr-un impuls în care stăruie o firească neliniște. Micropoemele sunt greu de realizat, dar el totuși, reușește în trei versuri să modeleze o bijuterie de mare preț.

Florin – da, așa se pare că în prima strofă stă totul, știi după cum se modelează cuvintele pe fiecare cititor, nu m-am gândit la atemporalitatea, dar acum, parcă am vrut și asta și mă bucură noile descoperiri, nu întîmplător nu dau prea multe relații despre text aștept până la final și mă bucur enorm când textul poate fi interpretat sau reinterpretat, știu eu, dragostea nu se cerșește, poate se dăruiște, timpul, da, merită cerșit. Mă consider o cerșitoare veritabilă de timp.

Prin acuratețe stilistică, emoție și netă strălucire autoarea reușește transcrierea unui sentiment puternic (l-aș numi chiar de revoltă pentru cei care se cer născuți și totuși sunt condamnați cu bună știință spre alte tărâmuri). Autoarea acestor versuri este conștientă de ceea ce se întâmplă în jur și prin acest poem încearcă o purificare a lumii de azi. În surdina versului apare și tristețea:

Nici îngeri pentru ei nu sunt de-ajuns
Sunt confiscați de veacul care pute
Și nimeni nu le dă nici un răspuns
Și nimeni nu e-n jur ca să-i ajute.

E un fel de dezrădăcinare a normalului trăită prin metafore și versuri de remarcă care îmbină și reflectă dimensiunile unei puternice sensibilități. Deja acest nume este consacrat prin frumusețea versurilor. Vocea sa este distinctă și pe bună dreptate se poate spune că deține secretul magic al poeziei ca modelaj formal.

Ina – cine oare nu fuge de tristețe? dar vezi uneori dacă ții în tine stările și nu le așterni te macină, și după, te mai împiedici de ele, dar când din tristețea ta reușești să faci bucurie e un lucru minunat, doar hârtia e cea care suferă… mi-a fost atât de dor de tine!!!

Bogdan – se pare că te știu pentru prima oară la un text de-al meu, și dacă finalul acesta zdrențuit ți-a plăcut e tocmai ce am vrut să exprim, unori ne simțim sufletul plin de zdrențe sau cine știe cum mai poate fi interpretat… vom mai vedea.

Cătălin – că aș fi iarna sufletului tău ( ar fi pentru mine cea mai mare bucurie, iubesc enorm acest anotimp), de ce numai iz? Ei, uite vezi tocmai de aceea, am vrut poate să fie doar senzația, dar intuiția ta a mers mult mai departe ai descoperit poate, că și în primăvară poți fi trist uneori. Si o concluzie la p.s.ul tău e că: sinceritatea nu strică niciodată din punctual meu de vedere. Voi încerca să mă repliez pe acest anotimp plin de verdele care mă caracterizează. Îți mulțumesc de atenționare, stiu a venit primăvara !!!

De ce totul pus italic? ( aproape) Probabil e o stare interioară care macină întregul și nu ai lăsat versurile normal… Desigur că aceste doua cuvinte hai cuie, puse la începutul fiecărei strofe pentru mine au o semnificație, aș porni de la Haiku(ie) acea formă de poezie formată din 17 silabe, se pare că aici stă tot secretul, am analizat înteregul. E interesant ce a ieșit. Pentru aceste Hai cuie toată admirația…

Aș spune și eu ca și tine:

Hai cuie, loviți
în tâmplele-mi de scânduri
canari istoviți.

Și :

Hai cuie, v-aștept
cu giulgiul fin din rochii
întins peste piept.

Ce pot spune la final? că iubită sau nu palmele mele frunze vor înflori sub ochii tăi muguri de stâncă…

Ioane - Mulțumesc pentru corectare, nu era nici noapte când am scris, poate doar o stare de \'\'dezolare\'\' și de aici mi se trage totul. Trăiri sumbre? Era doar o glumă cu alinarea, în rest urmează…

Spațiul din mine, e un spațiu în care cineva vine mereu și mi-l mâzgâlește curcubeu, mă învață vă viața e altfel de cum o cred eu, eu te conturez în culori albastre precum cerul în dimineți de vara, atunci când fumul norilor se prelinge în melancolii peste nopțile mele triste.
Nimeni nu mai privește nici cerul nici prelingerea lui în palmele mele, modelez din el o lume care îmi curge printre degete. A trecut timpul și ceasornicul și-a înțepenit roțile stingher , doar minutarul mai pâlpâie ascuns sub cuvinte plânse uneori cu lacrimile primăverii cântate pe strune nichitiniene.
Paginile negre, sigur și astea pot fi scrise, dacă folosești lumina ochilor - dâre de dragoste lăsate la voia întâmplări, nu mai au consistență în lumea aceasta fără sinceritate, în lumea aceasta din mine sau în lumea ta care nu mai crede în nimic, nici măcar că eu exist ca om.
Joacă? Spui că e joacă să fii sincer? Spui că trebuie făcute diferențe între cuvinte? Iubesc cuvintele cu toate înțelesurile lor, le folosesc fără alte ascunzișuri, nici nu le ucid , nici nu le nasc, le las așa, le iau din fașă și le cresc pe unde le stau bine, uneori în inimă… unele își fac rădăcini adânci, altele înfloresc zâmbete, multe din ele plâng…

Da, scriere de consistență cu multe trimiteri și multe semnificații pentru fiecare care încearcă să pătrundă mai departe de cuvinte. Sper să nu te supere gândul meu determinat de scirerea ta...

un oarecare cititor
cu înțelesuri mai subtile
a vrut și el mărinimos
durerea s-o aline

Îți mulțumesc de trecere. Mă și vedeam în epigramă!

Ca întotdeauna tu treci dincolo de cuvinte, de fapt le înțelegi sesurile și le faci să-ți vorbească altfel de cum știu ele, așa doar pentru tine, eu nu spun nimic mai mult fiindcă tu îmi parcurgi gândurile treaptă cu treaptă, îmi răscolești secundele pentru a le readuce la viață. Dacă ar fi să reduc din tot ce-am scris aici, doar aceste două versuri și altele câteva le-aș așeza la loc de cinste.

o tacere vie - omul tace cuvintele care îi inundă uneori sufletul, îi deschid uși misterioase spre stări labirintice, unde doar un sâmbure de munte răscolește totul revărsând peste suflet cuvinte tăcute, cuvinte tăcute care cântă melodii neînțelese de alții. Tăcerea și cuvântul sunt două noțiuni care se cântăresc reciproc, la tine aici e doar tăcerea unei deliberări de cuvinte. Cuvintele știu să tacă precum o piatră de râu ce visează rotund soarele . Tăcerea are abisurile ei, sunt frâmântări interioare care scot la iveală perle de genul celei de aici!

Artisul cu gândirea lui psihologică, instalează elementul de convingere a cuvântului nu în rațiune, ci în emoție, în sentiment. Autoarea intuiește senzorial ceea ce spune, rămâne ca cititorul să se modeleze după frecvența cuvintelor sale și să le dea noi sensuri. Imaginile artistice create, sunt imagini vizionare trăite( poate ) cu alte cuvinte intuiția unei noi existențe. O notă de tristețe?

De remarcat:

mă-mpart
între degetele tale lungi
ademenești năstrușnice stele de mare
coborât printre frunzele sângelui meu răscolit

verifica aici:iar și-au pierdut prințul cocorii

Poeta acestor versuri are știința de a știi, de a înțelege și de a pătrunde în sensul lucrurilor în deplină conștiință de sine, cea care știe să facă din toate aspectele și evenimentele ce-o înconjoară prilej de bucurie sau de …. Regretul e cel pe care îl desprind de aici, dar nu un regret total, ci e clipa aceea de așteptare a miracolului din noi sau din celălalt. Universul acesta al tău de aici e unul strict mental, spiritual. E frica acelui necunoscut, care parcă stă undeva gata să se declanșeze. Cauți înțeles celor ce se întâmplă și negăsindu-l, obiectiv, îți constrângi inteligența și creez singură înțelesuri. Te pot numi o creatoare de semnificații.

De remarcat:

chipul tău tăcere pe marginea unei fântâni
liniște în calea pelerinilor
piatra lunii
lanul de orz mototolește câmpul
îmi ghemuiesc privirea cu fața la tine
noaptea ochi de lut în pumn

Fulgerul zvârcolind pe ape mă face să privesc cerul cu ochiul liber și acolo văd imensitatea creației, simetria și frumusețea - prima strofă cu trimitere directă spre partea stricăcioasă a lucruilor…

Tendința acestui poem cred că este alta, ceva spre disociere, e un cadru special – lacul, umbra ploii- o expresie prețioasă, un amestec de dozare, care este și secretul originalității poetice, chiar dacă par contradictorii, totul este spontan, proaspăt, indeiferent de ce însușiri ascunde fiecare vers.

Strofa a treia ne duce în alt cadru, cuibul peștilor, oase de iubită, lavă-albită, totul spre ceva care ne distanțează de prima strofă, fiecare strofă pare un stop cadru. Autorul se reazemă pe un imaginism bogat, pe o ingenioasă inventivitate plastică și poetică totodată.

Strofa a patra plină de simboluri: prin ramuri urcă norii, urme de sare, și apoi ceva cu spânzurătorii - ideii cu esență lirică și rezonanțe cu o vibrantă și profundă simțire închisă în coaja de aur a unei imaginații nesecate, zvâcnind din suflet, unde poezia și misterul cosmic au izvorul comun al întrebărilor neliniștite și al cântecului zădărniciei omenești spre lucruri dincolo de noi.

… așa se pare că mai erau destule de spus, dar autorul a considerat că e bine să se oprească acolo unde din nou fulgerul nu mai zvâcnește, ci muscă din propria lui zvâcnire…

Am sesizat în majoritatea scrierilor tale referitoare la comunitatea din care faci parte, o mare dăruire pentru ceilalți, tu ești cea care faci parte din acea comunitate și nu te rezumi numai la atât, ci îi faci cunoscuți și pe alții. Faci acest lucru cu o mare mândrie, că acolo și pretutindeni sunt oameni minunați care trebuie cunoscuți. Desigur când am citit că există un oraș Arad, m-am gândit că probabil acest lucru nu e întâmplător și cum spunea cineva într-o discuție că noi îi copiem pe evrei în anumite aspecte, i-am zis că probabil în acel context e doar o continuitate, așa o fi și cu orașul respectiv e o continuitate a Aradului nostru ( a fost doar o asociere si sper sa nu fie supărătoare ).
Articolul în sine merită pus în evidență fiindcă aduce în conținutul lui noutăți despre ,,oamenii literelor’’ și mai ales ce e foarte importan e faptul că acest autor este tradus și în română și a apărut în coleția Romanul secolului XX - colecție de prestigiu. Mai mult nu pot comenta un articol, care este foarte bine redactat, venind cu multe informații valoroase.

Te reîntâlnesc într-un spirit tenace de continuitate, desprindere și inerție terminologică spre ceva lin și plăcut mult inimii și mai ales auzului. Ceva aici se cere mențional simplitatea versului, dar mai ales a termenilor. În ultimul timp încercam să te redescopăr în termenii complicații ai ,,noului\'\' Noul și frumosul iese foarte bine la lumină prin ,,literele\'\' frumoase care sunt chemate să explice și să exprime conținutul formal și estetic al versurilor.
Daca ar fi după mine aș reduce poemul doar la atăt:

sunt doar o veche amintire
a unui timp mirat
că n-am devenit, până azi, țărână

pentru care meriți cu adevărat apreciere!

O poezie plină de simboluri, jocuri de imagini care nu se limitează doar la partea intelectuală, ci merge mai departe spre atitudini meditative. Intelectualitatea autoarei este de ordin pur verbal, ea atacă cu vehemență de cuvinte anumite chestuiuni care apar la prima vedere personale, dar nu este așa, e vorba de o situație de fapt. Cititorul perceptibil la simbolistica Orianei va descoperi probleme esențiale ale vieții, față de care oricare dintre noi ar trebui să aibă o atitudine:

jubila străbătând orașul natal
din care își retrăsese simbolic originea
hoinărea cu rădăcinile la vedere
pieptănate pe spate
înota printre oameni ca într-un râu
vegetal
năzuind să își vadă frunzele cosmopolite
repatriate temporar

Poemul impresionează nu prin formă, ci mai ales prin realism, are accente grave de adâncire a situației, de ecouri nu numai stârnite, dar și captate în același timp.

Vocea prelinsa a poetei in lacrimi albastre iti unge nu numai sufletul,dar te face sa intelegi frumusetea si simplitatea cuvantului modelat in versuri atat de curgatoare cu incantatii muzicale precum stropii de ploaie, care intilnesc in drumul lor tot felul de instrumente pe care isi canta bucuria sau tristetea. Descopar aici un secret magic al poeziei ca modelaj formal. As inclina spre starea romantica a autoarei, dar gasesc si alte elemente care conduc spre modernism, iar liricul o defineste in toalitate pe autoarea acestor versuri:

ploaia-și are drumul ei,
dar a uitat un nor în ochii mei
și picături albastre se preling
în inima vulcanului se sting
și pulsul însetărilor ating
de nori, de soare, de petale
plîng.

Simplitatea scrierii unui jurnal nu este un lucru usor, mai ales cand iti propui acest lucru, te asezi in fata hartiei si pana atunci mintea iti era plina de tot felul de lucruri ti se desfasurau intr-o anumita ordine, ei cand deja foaia alba sta in fata ta, esti parca fascinat de culoarea ei si te miri si apoi te intrebi ce as putea sa scriu fara sa ii distrug virginitatea.

Pe hartie iti poti permite orice, nu chiar orice, fiindca daca treci dincolo de culoare descifrezi o multitudine de sensuri. De acolo de multe ori iti iei zborul sau ti-l curmi, atunci incerci retragerea in tine si mai ales dincolo de tine, stai te privesti si incepi sa te descifrezi. Din cand in cand te miri si te intrebi cine e persoana. Alteori incerci dupa cum bine spui sa te imbraci in metafora hartiei, iti asezi in locul sufletului o piatra ca in duritatea ei nimic sa nu te impresioneze, dar gresesti fiindca nici piatra nu o lasi asa cum este ea ci o metamorfozezi asa cum iti este placul.

Spui aici un mare adevar, istoria ta este cunoscuta inainte de a o face cunoscuta, tu trebuie doar sa selectezi anumite repere care crezi tu ca te reprezinta cel mai bine. Incerci nuante noi, dar ele se transforma in culoarea care te defineste, iar cuvintele tremura din toate incheieturile literilor atunci cand se lasa reasternute pe covorul mintii.

Jurnalul tau m-a determinat sa-ti scriu si eu aceasta epistola, poate nu asa cum ai fi vrut tu ci doar ca o identificare a ceea ce sunt eu. Este de apreciat deschiderea ta spre diverse forme de exprimare. Se pare ca scrierea ta mi-a deschis o fereastra spre lumina.