Maria Prochipiuc

Poemul acesta trebuie doar să-l citești și să mergi mai departe, fiindcă el are o destinație precisă, spre acel domn Gri. Imaginația trece dincolo de real, iar poemul capătă nuanțe suprarealiste. Imaginile pot fi cuprinse cu mintea, ți se derulează în fața ochilor ca niște tablouri spre care trebuie să privești îndelung.

visez să gust cu dor și-avânt o halcă
dar sunt și eu ca el în negru hal
abia pășesc mă țin căznit de falcă
se-nchide-n urmă ușa de spital

Primul text citit în această dimineață, ei, nota lui nu e chiar atât de optimistă, dar, e ca un fel de trzvie la realitățile vieții, îți iei de aici așa o doză de realitate ca apoi să te transferi în realitatea ta și să meditezi. E bine că diversifici registrul sonetului, aseară am citi ceva pictural, azi cu totul opus, dar așa cum bine spui și tu: mergem înainte. Parcă nu prea merge titlul scris cu majuscule, tu ce zici?

1969- până unde o fii - o fi de acolo de unde începutul și-a spus cuvântul, important e acel început, primit ca dar, restul vine de la sine, așa cum cuvintele se formează din litere, din suspine, din bucurie, dar mai ales din luptă, așa și așezarea între două paranteze rotunde, pătrate sau poate ceva mai mari, numite acolade, cuprind în ele acel scenariu numit- viață!

Un crâmpei, o zi altfel decât cea de ieri și poate la fel cu cea de poimâine, acolo unde punctele, puncte nu-și găsesc locul decât ca o înșiruire de semne, înseamnă că nimic nu mai trece prin inima ta…chiar impresia unui gând contează…

Frumusețea peisajului descris în versurile de aici, te duc fără să vrei spre lumea, care, ți se aștene la picioare. Așa cum bine spune poetul, cu ochii închiși poți visa, dar visul acesta e a unei realități pe care a parcurs-o apoape zilnic, măsurată cu pasul, cuprinsă în privire și așezată sub formă de imagini în minte ca apoi să le coboare în inima, iar azi când preaplinul își cere soarta, versurile se destramă din inimă și se aștern pe pagini, pe pagina unui oraș numit Brașov. Recunosc drumul l-am făcut de câteva ori și azi citind versurile, filmul se derulează în fața ochilor mei. E o mare bucurie!

Așa este, nu e prima dată când am sesizat acest lucru, dar dacă tot aveau nevoie de materiale, și după spusa lor(completare făcută azi 8 ianuarie), materialul a fost preluat la sugestia domnului Adrian Munteanu, mi se părea civilizat să apară acolo numele meu, cine merge la adresa respectivă acum, desigur, că observă modificarea făcută, dar nu din proprie inițiativă, ci după ce a fost semnalată în scris redacția ziarului, de o cititoare, încă nu îi voi dezvălui numele decât după ce îi voi cere aprobarea.

Apariția acestui articol, din contra ar trebui să mă bucur nu? Că a apărut in România liberă, chiar dacă port un alt nume! Tu ai fost unul din pionii de bază de la Lansarea lui Adrian Munteanu așa că, știm foarte bine cine a venit, nu s-a arătat nimeni interesat din presa scrisă sau de pe internet să participe, nici măcar de la ziarele locale, chiar dacă au fost anunțate de eveniment, din timp… nu știu cum pot fi numite aceste fapte, pentru mine se cheamă doar într-un singur fel, voi merge și acolo la ei să le dau trimiterea spre acest ,,articol,, sau cine știe poate se vor sesiza și vor spune public de ce a procedat așa distinsul alex duma… chiar și titlul de acum Paingul Orb (Sonete 3) de Adrian Munteanu, in viziunea de Mariei Prochipiuc , de alex duma , mi se pare o bătaie de joc, a celui ce se pare că se consideră că deschide căi spre noi înșine

pentru o clipă
îmi imaginez moartea
o singurătate răscolită de iluzii

Un poem bine regizat, l-aș recomanda, chiar merită, față de altul citit la tine, dar nu acest lucru contează, ci starea poemului, dar mai ales a cititorului. Iluziile răscolesc singurătatea, moartea mi-o imaginez pentru o clipă. Versurile de final, sunt ca un fel de trezire la realitate.

Am descoperit imagini deosebite, chiar în primul vers, doar pentru acest vers poemul poate fi evidențiat sau: degetele se strâng sub tâmplă albind zvâcnirile, din nou o imagine de o sensibilitate aparte. Un poem reușit, sensibilitatea cuvintelor vorbesc de la sine.

Corectare - se ,,întâmplă,, din viteza degetelor am luat un alt semn în tastare

Cred ca a fost un moment deosebit, e perioada când poezia și colinda se aduna sub cupola sărbătorilor. Uite așa ne strângem sufletele și dăm din când în când sens existenței noastre, dar și altora. Pe curând!

ceața deasă pe
miriștile înghețate -
drumeț rătăcit

Frumusețea acestor bijuterii lucrate cu atâta migală din care ies imagini deosebite, nu pot sta fără să fie scoase undeva la vedere. Când citesc revăd deja cu mintea un pisaj de iarnă geroasă, unde gerul este atât de dens încât te poți rătăci prin el.

crengile goale
le scârțâie vântul -
seară mohorâtă

Starea de toamnă, de toamnă mohorâtă, goliciunea crengilor parcă îți cuprinde sufletul de friguri, te simți gol pe dinăuntru. Scârțâitul lor mă duce cu gândul la iarnă, când crengile înghețate par a fi pline de o stare reumatică și le poti auzi plânsetul.

obloane trase
peste geamuri aburite -
miezul nopții

Aici, chiar dacă îmi place versul, imaginea este obturată să pot privi în ambele sensuri, doar căldura interioară, iar dincolo de fereastră, nu mai știu ce este, nu mai văd, ci doar trebuie să reflectez, să-mi închipui.

Le-am comentat pe acestea care mi-au desăvârșit imaginea și concentrarea versului. Le voi așeza ca stele pe bolta cerească să lumineze, reflectând imaginea lor spre sufletele noastre.

Dârzenia poate fi interpretată aici în multe feluri, dârzenia mea în fața anumitor situații sau pur și simplu, dârzenia mea de bărbat, aleea îmi dă acea posibilitate de a lărgi spectrul interpretărilor. Desigur că în fața atâtor mizerii acoperite cu alb, dar nefiind vorba de albul curăției, ci doar de acea mimare a albului trebuie să ai decența dârzeniei, să poți suporta atâtea lucruri ce se întâmplă chiar lângă tine.

Plânsul mereu are tragedia lui, chiar și atunci când e din prea multă bucurie e tot un fel de tragism, e tragismul bucuriei. Îndoiala crepusculară e tocmai reversul necredinței, ce cuprinde în ea tot felul de obsesii, văzute acolo unde ar trebui să fie numai lumină.

Între răsărit și apus nu e decât o noapte și o zi ce poate nimici sau ridica la rang de rege minciuna și toate cele ale ei. Refelcțiile sunt închise de cele mai multe ori sub acoperișul hainelor, printre oganele noastre unde poate fi infernul sau raiul.

E decembrie și acum mugurele poate plesni dăndu-ne bucuria unui nou început, să așternem peste negru iubirea care va lumina umbrele și întunericul. Mi-a placut, de asta mi-am permis să-ți rastălmăcesc poemul cum nu te așteptai poate de la ultimul vers spre început…

Realități stridente, realități ce te agasează de cele mai multe ori, parcă aș dori mai puține artificii, chiar și atunci la zilele orașelor, la zilele berii, la zilele vinului, la zilele… și să fie câți mai mulți care în ziua de Crăciun să aibă ce pune pe masă!

Aș vrea să comentez fiecare vers, ar însemna să fac filozofie, o întreagă filozofie, e un poem ce trebuie să-l lași așa, doar să-l citești și să-l apreciezi, să-i apreciezi realitățile din el și modul de expunere. Felicitări
hai la poze cu maimuța nero... două la preț de una cu bradul...
ia mânca-ți-aș drapelul de coadă și gonește leopardul!

Da interesant cum spui și foarte la obiect, las doar semn că am citi, nu sunt azi în formă de a da o replică macar în versuri albe, că în epigramă...

Am făcut ieri popas întru scrierea ta, dar timpul mi-a fost cumva potrivinic, și mi-am promis că mă voi întoarce, sunt acum aici, simplitatea scrierii tale are o frumusețe deosebită, imaginea sărutului din geam, a fost cea care m-a făcut să revin și sfârșitul e interesant: ne-am pierdut printre oameni. Eu i-aș da un alt titlu, cu impact, fiindcă versurile parcă se cramponează de titlu, așa văd și simt eu, e doar o părere.

Privirea este ceea ce poate tramsmite multe lucruri, prin privirea celuilalt de multe ori încerc să pătrunzi în sufletul lui, să-i înțelegi tăcerea, sau poate tristețea, sau bucuria. Există momente când te lași tulburat de privirea celuilalt, e semn că ți-a răscolit sufletul, e semn că ceva se întâmplă. Aici la tine e și un fel de tristețe, o tristețe ascunsă dincolo de cuvinte:
ajunși în gară
ne-am pierdut
printre oameni

… și uite cum se face că te citesc din nou pe aici, am încerc să urc și eu muntele, am încercat să fiu undeva mai apoape de Dumnezeu, dar căderea în hău m-a făcut să-mi dau seamă, că dacă nu ai grijă de sufleul tău, dacă îl pui în palma fiecăruia ce trece pe lângă tine, riști să nu mai poți urca muntele niciodată!

O proză care conține în ea o frumusețe poetică, are atâtea metafore, atâtea imagini, unele sunt reale, dar multe din ele sunt filigramate cu finețe și cu multă sensibilitate, dacă nu știam că cel ce scrie ești tu cel ce te joci frumos cu proza, puteam foarte bine crede că e un poet care încearcă să cocheteze și cu acest gen.

Parcurgerea textului se face cu mare ușurință, intercalarea momentelor au o frumusețe deosebită, când crezi că deja descoperi ce vrea să spună și unde vrea autorul să te ducă, brus vireaza… a nu, brusc schimbă, te duce în alt plan, nu reușești bine să te deconectezi de ce-a fost mai înainte că intri în alt cadru, o altă stare, alte imagini, dar poeticul parcurge peste tot..

Taboluri suprapuse, aș numi eu tot ce văd aici, imaginile sunt copleșitoare, știu e ceea ce vede scriitorul din tine, el vede realități pe care le proiectează într-o altă lume doar de el știută, într-o lume unde, doar cei ce știu a urca și a iubi muntele o pot parcurge. Nu cred că îi poate lipsi ceva acestei proze, te știam în alte posturi, postura plină de umor a scrierilor, într-o postură aproape de dramatism, dar aici cred că te-ai deșertat pe tine, peste albul imaculat să-i spunem a foii, a foii virtuale.

Pentru a scoate cât mai mult în evidență această proză poate ar trebui să dau exemple, dar nu voi încerca așa ceva, fiindcă, aș dminua frumusețea acestei scrieri, închei doar cu recomandarea, că trebuie citită la liniștea unui foc, într-o cabană de munte…ei închipuirea mea!

Bine ai venit! Indiferent câte praguri îți vor sta în cale nu te lăsa, mergi înainte! Despre poem, am citit, are în el o nasalgie a copilăriei, nu am încercat să văd dacă respecți sau nu tehnica, dar cred că unele versuri nu vor să-și lase din muzicalitatea lor fiindcă le-ai încorsetat puțin. Am văzut că ești din Iași, ai adresa la profilul meu. Mult succes pe drumul poeziei și nu numai!

Nu m-am întrupat din jale
nici nu vin din colțurile lungi
ale pământului...
M-am născut pur și simplu
ca un copil.

Vin cu o completare la ultimul vers de la prima strofă, aș lăsa doar copil, m-am născut pur si simplu-copil, e doar o părere. Poemul e construit elegant, are în el acea stare a copilăriei când totul are altă dimensiune, când totul capătă culori ce domină realitatea. Mirajul copilăriei, un poem simplu dar cu esențe puternice.

Vise deșarte
singura mea ancoră
în realitate.

E decembrie! E luna surprizelor! Uite că te-am regăsit și sub această formă restrânsă, era cât pe ce să nu mai apuc așa ceva, dar îngăduit să-mi fie gândul către tine… Acum dacă ar fi să fac o așa zisă critică, ei da de unde critică, ci doar să-mi spun părerea, foarte bine concentrat în titlu Stabilitate ceea ce este redat în trei versuri, această exprimare scurtă și concentrată are un mare rol în definirirea unui scriitor…nu cred că ți-a fost greu, fiindcă și în proză reușești să spui mult în puține cuvinte. Felicitări!

când te doare
taci
taci așa cum am tăcut și eu
preț de câțiva oameni și n-am știut să-ți mai spun

Se pare că ai început să crești, în ochii poeziei, sau de ce nu a celor ce te citesc…Cunosc poezia ta, poate mai bine decât sufletul tău, dar pentru că în toate poemele există ( excludem pe cele de răzvrătire, dar și acolo e tot o stare din suflet) o stare ce îți frământă sufletul, înseamnă că deja îți cunosc și sufletul, dar nu asta e important, vereau să vorbesc despre poemul acesta, fiindcă despre altul care avea culoarea gutuii trecute de toamnă am rămas puțin surprinsă, nu de ceea ce ai scris, ci din alte motive.

Prima strofă aș încadra-o la un fel de filozofie a tăcerii, știu tăcerea doare, doare îngrozitor, desigur că uneori cuvintele dor groaznic, e poate aici o tăcere a cuvintelor , ce nu se vor spuse, încerci să le dai glas, dar ele doar atât pot spune cât ai spus tu în primul vers. În iubire tăcerea e ca un fel de jertfă, o rană ce nu se poate vindeca, în iubire tăcerea nu ar trebui să doară, ci ar trebui să fie un fel de meditație a frumosului, dar aici deja nu mai este iubire, e ceea ce a rămas după iubire, dacă a fost iubire, e starea de suferință. Ceea ce doare nu ar trebui să-și găsească sălaș în sufletul nostru.

îmi aduci aminte de nehotărârea iernilor – e versul ce l-am ales îmi place mult, are aici conotații interioare, incifrez, ca în versurile următoare să spui totul direct, ar trebui să închei într-o notă misterioasă.

Poemul fără prea multe metafore, lasă cuvintele să vorbească de la sine.

Ce zici și de un titlu?

uneori și sufletele se electrocutează
și miros apoi a cer pârlit pe dinăuntru

Bucăți din noi sau de ce nu bucăți de suflet așezate sub același acoperământ- poezia. În poemul acesta ai început să cânți, să cânți, până la sufocare. Poemul tău e ca un fel de zigzaguri, părțile poemului par dispersate, oricât de boem ai vrea să fii, parcă ai mers prea mult pe idei, fără a le da și acea stare de vibrație. Chiar unde e sufletul? Glumesc și eu uneori, e poate starea de după… Ai construit mult, ai și imagini foarte interesante:

aerului rar nu-i face bine desele incursiuni prin el
și se strânge pe gâtul meu aidoma unui arici încolțit sufocându-mă

În mod deosebit remarc:

fiecare umblet prin mine e o întruchipare a celuilalt
chipul lui mă obsedează până devin orfan de umbră

Am dat deoparte perdeaua de elucubrații
Și am privit geamul înghețat de albe halucinații,
O fantomă era cocoșată de frig,

Da, nu te-am citit de ceva vreme, nu mai știam cum mai scrii, te-am descoperit aproape la fel, în sensul că poemele tale, mai ales cele filozofice sunt construite pe idei și acesta e un lucru foarte important, de fapt tu încerci o filozofie a cuvântului dacă pot spune așa. În primul vers aș schimba cuvântul elucubrații, știu are o semnificație, dar, totuși aici e un poem ( e alegerea ta desigur)

Interesan, câte imagini ai reușit numai prin faptul că ai privit prin geamul înghețat, mă și întrebam când oare ai avut timp să privești, că parcă iarna încă nu și-a arătat puterea, dar asta contează mai puțin. Voi remarca câteva imaginii:

Strugurii amintirilor vetuste se stricau în podgorii
De simfoniile zbuciumului în sunete este sudat
Irealul se înfășoară în caiere de aparențe