Maria Prochipiuc

- zâmbetului lor hâd atârnând de hainele vechi din vreme, să știi, te-asemeni - -ascut drumuri târzii țesute-n carne de-un paing rebel blestem pe la chindie deflorând senile iluzii Iluzi senile deflorate ca într-un blestem aproape de amurguri atunci cînd lumina începe să treacă de partea întunericului țesând drumuri târzii. drumuri spintecate-n cruce pe fruntea lăcrimată a troițelor maligne cărări spurcate de semeni neputincioși lăsați la vatră Pentru mine este cea mai frumoasa parte a poeziei, mai ales fruntea lăcrimată a troițelor (o realizare extraordinară) răscrucea drumurilor e ca o spintecare înlăcrimată și spurcată uneori de semenii noștri. mi-e steaua umilă și stearpă prin lanul uscat de rapiță și grâu anevoios mai urcă păstorii lungi de ceață Păstorii de ceață urcă anevoios lanurile de grâu – multe semnificații și trimiteri. Si ...mi-e dorul fir de nisip călător împletind-despletind himera tornadei în nesomn... Un tablou încarcat de semnificații, văzduhul își leagnă lumina la răscruce de drumuri, plutim prin lanul de grâu, gândind la dorul călâtor împletind și despletind gânduri…

Cândul meu de azi îl scriu pe foaia amurgului, când stelele întind către noi eternitatea într-un sacrificiu al timpului, te știu lângă mine, te știu foarte departe… valuri de amintiri se topesc între noi, șovăind între cuvinte… e liniște și dimineața stă deasupra noastră murmurând minunea zile ce va sa vie… și trupul tău nu mai e trup, ci doar o respirație de început, ritmată în iluzia mântuirii, și te transcriu pe aripa visului meu ca niciodată zborul să nu fie intrerupt… Totul e doar transcriere, a universului în noi, unde doar bobul de grâu va încolți să ne dea pâinea cea de toate zilele…

Aduceri aminte a unor vremuri și locuri nu de prea multă vreme părăsite, dar peste care probabil se vrea așternerea colbului. Zugrăvirea unei imagini aproape statice datorita soarelui toropitor al amiezii. Această descriere mă duce cu gândul la tablourile create de Vasile Alecsandri. Doar apariția unei femeiireal de grase… trecători rătăciți ca într-o halucinație se mișcă alene… pot schimba această imagine. După descriere pare un oraș vechi, aflat undeva la câmpie acolo unde si-au pus amprenta toți cei care au poposit, dacă nu pe sufletele oamenilor măcar pe arhitectura orașului. Clădiri care ascund mistere cu obloane lăsate obosit peste geamurile ferecate. Nu apare nici un nume ci doar o descriere a unui orășel de provincie adormit… îi dau totuși un nume - Caracal??? Decorul este aparent fragmentar, sfinți triști și fulgerați de soare… câțiva hulubi cu fâlfâiri leneșe de aripi își mută neclintirea sub streașina bătrână…o țigăncușă surâzătoare…o clădire coșcovită de început de veac… o scară veche… e aproape hilar după cum spune și autorul, imaginile se derulează cu încetinitorul. E o revedere după aproape douăzeci de ani și din această cauză imaginile nu mai sunt cele lăsate atunci, de aici și starea de nostalgie a revederii înmănuncheată cu amintirea.

Cocoșii de ziuă______ zorii zilei își spală privirea nu departe de stele. Fetele se grăbesc la izvor să le sărute roua tălpile, iar vântul face cu mâna luceafărului de dimineață. Eu îmi ascund tăcerea în dezlegarea la iubire.
18 Mai Creanga de alun______ vorbesc tăceri, iar cuvintele mă rostuiesc, nu le înțeleg zborul straniu, gândul vorbește când nu mai am puteri și-atunci inima vibrează ca o creangă de alun. 19 Mai Lumânări______ steaua mea se stinge în nopțile de veghe și se destramă, jertfindu-se-n tăcere cu lacrimile mele. Plecare fără întoarcere și din ce-ai fost a rămas doar o speranță - o lacrimă de mamă, o așteptare adunată într-un sfeșnic de aramă. 20 Mai Linia______Ape adunate sub curcubeul pleoapelor, unde copacii devin fructe... și fructele semințe. Copaci singuratici într-o căutare veșnică a frunzelor transformate în morminte. Distanța dintre inimile noastre cu miros de iarbă și sulfină descoperind izvorul în lumina solară venită din adânc și îngropată în palmele noastre. 21 Mai Drumul______Pașii tăi, trecătorule, alergând spre NICIunde… Acolo cerul poate fi privit doar cu inimă și descoperit prin vraja cuvintelor iar apoi răstignit! O fâlfâire de aripi ce curge prin umbre și frunze inventând nemurirea în jocul nefast al minciunii. 22 Mai Bătăi de inimii______Licurici căzuți la facerea lumii, reînviați în lacrimile fecioarei scăldate în colbul stelelor într-o veșnică noapte. Noapte părăsită după prima iubire, când infinitul a vrut să cunoască începutul acelor imagini suprapuse, aprinse de gânduri și pierdute în hațișuri de vise... Boabe de rouă scăldate în ritmul trupului tânjesc după rod... La miezul nopții eu mă voi face așternut de flori.

Seară de vară cu pas de fecioară pe aripi de tei venită-ntr-o doară - un glas adormit îngână o doină fugară. Fecioara =seară de vară, când murmurul frunzelor îngână în glasul parfumului de tei doine de mult uitate duse undeva în clinchetul clopoțeilor... În verde duet urmând-o încet, dansează arcuș jucăuș și poet - se-ascunde în vis un cântec de iarbă, discret. Discret precum poetul, jucăuș precum arcușul, ne prindem într-un duet visat , să putem mirosi verdele într-un cântec ascuns sub vârful ierbii. Din vraja de flori uitând de culori răspund intonând, cu veseli fiori, acorduri de foc în jocuri de lună - ninsori. Luna , martora tuturor întâlnirilor, cuprinde cu vraja ei multitudinea culorilor, dar și sufletele celor care se prind în jocul ei. Un susur de dor prin pleoape de nor cerne în gânduri un tremur ușor - adoarme tăcut în valuri de cânt un izvor. Gând tremurat dincolo de ființe, cernut prin sita dorului, adormit sub pleoape, acolo unde doar lacrima se poate face izvor. Luat ca întreg poemul tău are o frumusețe copilărească, poate nu întâmplător l-ai postat astăzi… e o joacă de cuvinte armonizate pe melodia dorului, după o copilărie care a trecut, dar pe care din când în când o mai încercam și noi… copilul din tine în valuri de cant adoarme tăcut lângă izvorul care susură povești nemuritoare. Am gustat din frumusețea cântecului tău și pentru o clipă am devenit copil ( numai pentru tine - eu mereu sunt copil ).

Mulțumim tuturor celor care au poposit aici la NOI! Va dorim și voua multă sănătate și toate cele de folos!

azi, indiferent din ce parte vântul va bate, îmi promit mie însãmi înainte de toate, cã n-am sã mai vorbesc în graiul lor silabã de silabã, în ritmul muzicii ce numele îți poartã, voi picta învațã sã te accepți așa cum ești. 6 MAI respirãm aceeași secundã de mai bine de un an, pictându-ne existența în promisiuni și tãceri palmele noastre, lumi paralele, cerșesc atingerea de-ai ști cât mã doare aceastã neputințã. La mulți ani, îngere! 9 MAI secundele, șaisprezece la numãr, culeg flori douã câte douã dincolo de nori, îngerii, rugãciuni pe buzele mele, clopotele trag suflete, pregãtește-te! în curând, potopul 16MAI I’ve painted you in ink To make the time take you under its wing. ai dreptate,, nimic in lumea asta nu e intamplator, iar drumurile noastre nu s-au intersectat... s-au chemat you found a place in my heart from the first moment I saw you 17 MAI îmi dezbrac gândul de orice remușcare și mã arunc în visare iartã-mã, Doamne, dar trupul mã doare! prea multe ziduri ai ridicat, iar eu nu vreau decât sã mã adap din ce ai dat fericire pentru toți 18 MAI nu-mi vine sã cred! De câteva zile încoace, colecția mea de îngeri s-a mãrit acum sunt patru la numãr, nici mai mult nici mai puțin: O. cel timid și fãrã de care nu aș fi ajuns ceea ce sunt, ruga mea N. cel ce mi-a pictat partea dreaptã a inimii în verde, poem și zbor C. cel ce m-a ridicat când am cãzut, duhovnicul meu și ultimul, dar nu cel din urmã M. cel ce a vãzut dincolo de cuvinte, zâmbet divin 19 MAI te-am certat și încã te mai cert ce-a fost în mintea ta, femeie?! Nu tu ești cea care a strigat: “IUBIRE!”? ține minte: vorbele trec, durerea rãmâne 21MAI s-a lãsat liniște doar ei, licuricii, îmbrãcați în mirajul dragostei își mai șoptesc, din când în când, câte un vers timidã, noaptea, orașul își sãrutã, iar mintea mea nebuna de ea, te viseazã te sãrut pe suflet 22 MAI și iartã-mã de am venit ca furtuna, dar... te iubesc! Domnul mi-e martor cã nu glumesc! Îmi ești altar, iar când zâmbești, celulã de celulã, înflorește în mine dãruiește și ți se va dãrui! 27MAI ,,mã mai iubești?,, gol, cu-al tãu cuvânt pe frunte îmi cresc aripi din secunde mânã de orb schițând poeme ,,știi, eu sunt puțin mai copilãroasã,, sãrac e cel ce a uitat, copil sã fie ,,se spune cã statura conteazã,, don’t you know? all things grow with love! 29MAI nu, nu am uitat de cele 23 de zambete dar de data aceasta am preferat sa raman in tacere “fie ca dragostea sa te cuprinda cu ale sale aripi si sa nu lase pe nimeni sa te raneasca, sa-ti fie calauza si cant si rugaciune. fie ca ea, liniste sufleteasca, sa-ti daruiasca!” P.S. Nota Pentru mine fiecare zi respira realitatea Culoarea mea? Daca e cazul, vreau sa fie roz Orice decizie veți lua, eu o voi respecta. Ma cunosteți. Vă sarut!

Cristina- doar o inimă plină de prea plin putea să vadă curcubeul și să simtă întoarcerea lui spre inimile NOASTRE. Îți mulțumesc! Ionuț- mă bucur de cuvintele tale și știam că ești sincer dar, am vrut să te provoc și…am avut norocul să mai vii o dată la mine, te aștept să știi si cu critici atunci când este nevoie. Adriana- Marilena- mă bucură interpretarea ta, mereu am auzit muzica curcubeului pierdut în orizont.

Pornind de la titlul scrierii începusem încă înainte de a parcurge textul să-mi închipui ce conține. Este de fapt reconstruirea de la înălțimea experienței adulte a acelei întâmplări uitate dar mereu prezente. Conștiința traumatizată a autorului construiește imagini delirante. O scenă terifiantă. Conturarea unui nou personaj supus unei crâncene exorcizări. De fapt apar două personaje bine conturate – unul parcă reprezentând forța răului cu ochii injectați de furie… priviri de fiară, colți rânjiți de lup,… eu l-am făcut , eu îl omor de fapt atât stările cât și faptele conturează pesonajul. Cel de-al doilea nu este conturat decât de Tabloul înfățișat pare o scenă de groază, de fapt titlul scrierii este în contradicție cu conținutul la prima vedere. Dar, descoperi, că de fapt cel stăpânit de de duhuri aplică propria exorcizarea celui care încerca să suporte durerea vertical, nu mă mișc altfel l-aș face bucăți pui de lup crescut de lup, nu trebuie, eu nu sunt așa... mi-am ucis din nou sufletul, cred că am să mă prăbușesc acum dar cui îi pasă, mai bine eu decât să fiu ca el... Uneori aceste aspecte care par exterioare, mutilează sufletul și-l desfigurează…