Maria Del

Nu, nu cred ca esti o nascocire si nici nu cred ca e cazul sa lasi creionul din mana. Creionul e un instrument extraordinar, pe care fiindca veni vorba l-am uitat aproape toti de cand nu mai stim decat sa apasam pe tastatura. Se poate ascuti, mirosul acela de creion ascutit e special, meditativ si apoi miscarea creionului pe hartie - extraordinar...mai ales iti da senzatia - adevarata - ca existi, nu ca tastatura asta nefericita pe care de abia o atingi si face purici negri pe o ceata gri-murdara care iti face sa-ti palpite ochii in orbite inainte de a adormi...
Te-am ametit destul cu ceva ce nu avea de a face cu poezia ta si nu stiu ce caut aici, eu persoana in varsta si intr-o dunga, mai stii, poate ingusta si plictisitoare. Mi-a placut sinceritatea ultimului vers, uitasem (dar s-ar putea sa ai si surprize placute daca insisti in procesul cunoasterii proprii, ce tin de alteritate.)Salut.

Liviu, e atat de ingrozitor, si eu publicasem un text despre un tanar de varsta lui George care se gandeste sa se sinucida, poate tocmai in ziua in care el a facut-o...cateodata te gandesti si cum reactioneaza oamenii la ce scrii, desi eu scrisesem in sensul de a indeparta cititorul de la sinucidere, gandeste-te daca totusi prin descrierea aceea a suferintei nu l-as fi putut apropia...acest gand ma lovise nu referitor la el ci la altii care urmau sa-l citeasca sau il citisera si l-am sters...Incep sa ma intreb daca el a dat cumva peste textul meu sau daca deja mortcand eu il publicam, sau... De ce cei care vor sa se sinucida nu ajung sa vada mesajul ultim de viata din mesajul suferintei, chiar daca el e prezent si clar exprimat? Ei se opresc doar la suferinta pe care si-o repeta la nesfarsit in interior...E o stare acolo a suferintei care se inchide in ea insasi si nu mai lasa nici o raza inauntru...asta e...o cat de mica raza...caci ea exista...raza...intotdeauna exista...si daca ei ar putea veni inapoi si ne-ar putea spune ceva, ar zice cu siguranta, ramaneti, ramaneti aici, cu viata, in viata,aici e locul unde se mai poate face ceva, unde e sensul, oricat de greu si de fara scapare ar parea, doar aici, doar unde e viata, unde poti sa iubesti, e sens.

E intotdeauna o tragedie sinuciderea si imi pare foarte rau pentru George; pedanteria mea de oboseala nu isi avea locul aici oricum, chiar daca nu mi-am dat seama ca era vorba de el, dar asa, fiind vorba de el, mai mult. Imi pare inca o data, sincer, foarte rau, vestea desigur m-a afectat puternic, asa cum ma afecteaza orice sinucidere. E una din cele mai sfasietoare realitati care mai apasa oamenii, si parca din ce in ce mai multi, din ce in ce mai adanc, ca si cum razboaiele de mai demult ar lua un drum secret, inspre interior si s-ar razboi si ucide oamenii asa, in mod ascuns si mult mai periculos de altii si de ei insisi, pana in ultima clipa...

Liviu, mi-a placut textul tau, si eu trec pe aici des, citindu-te, dar de multe ori gasesc paginile tale deja populate de comentarii, asa ca nu e chiar nevoie sa mai spun si eu ceva, dar acum am o nedumerire care nu stiu daca se datoreaza oboselii mele sau unei exprimari neclare ale tale. Fiindca te stiu crestin, banuiesc ca vrei sa spui ca \"Hristos a murit pentru tine\" sunt vorbe care mai inseamna altceva decat vreme pierduta...deci vrei sa spui ca ele inseamna ceva bun. Deci daca spui \"¨n-ai curajul sa te minti ca aceste vorbe inseamna altceva\", e ca si cum ai spune ca ar trebui sa te minti ca ele inseamna mai mult, sau ca inseamna ceva bun...ori eu cred ca tu vrei sa spui contrariul...oare gresesc eu sau e aici o incurcatura a negatiilor?

Anni, iti multumesc, ma simt bine-venita in pivnita asta cu adieri de coaste straine si totusi atat de acasa - si nu stiu exact cum am trecut pe aici si nici unde ma va purta vantul, si nici daca e faianta italiana sau vinul burgund, inmiresmat cu rodii, cuisoare si lamai, sau uleiul de migdale, sau daca e toate astea si ceva mai mult in aceasta atmosfera, ceva ce lumineaza cotloanele, ceva tamaduitor, chiar si cand le lasa in continuare intr-o aurie semi-umbra, in atmosfera aceasta care iti poarta amprenta.

Ela, doua lucruri vreau sa zic: unul ca imi este atat de apropiat felul in care scrii, incat mi se intampla ceva ce nu mi se prea intampla, sa mi se para ca eu scriu si nu altcineva. E cam ciudat, stiu, ma impotrivesc pe data ideii, ceva totusi trebuie sa difere, sigur difera,da, poate mult. Poate ca o explicatie partiala e ca avem aceeasi varsta, aceeasi generatie, poate o parte de lectura in comun, dar asta nu poate explica in totalitate apropierea aceasta pe care o simt fata de limba ta.

Al doilea lucru pe care voiam sa il spun aici e ca totusi regasindu-ma in limba ta nu ma regasesc in prea adanca scufundarea acestei poezii, e un refuz in acest final, in acest cuvant, neant, si nu pot decat sa refuz refuzul si sa desenez in aer un gest plutitor, un gest de ridicare.

Neantul nu exista, nu te poate tine, din el te ridici...

George, pentru ca tie iti spuneam ca uneori scriu lucruri mai putin fericite, pentru care mai tarziu trebuie sa imi asum repararea lor intr-un fel, chiar de e dureroasa (si e, pentru ca lucrurile au fost \"mai putin fericite\"), revin aici si zic ca din nou am alunecat cu comentariul meu anterior intr-un fel de gluma si pentru toate acestea: „intr-o zi voi plati, poate acum\". Oricum iti multumesc pentru sprijinul tau prietenesc, apreciez aceasta si am apreciat-o intotdeauna.

De altfel, esentialul: Poezia aceasta mai trebuie modificata mult pana la a exista intr-adevar.

E o poezie foarte reusita, intr-adevar foarte reusita mi se pare, un singur lucru, doar unul singur l-as schimba, Dumnezeu l-as scrie cu D, nu cu d. Mi-a placut contrastul acela, plurivalenta aceea de folosire a albului, ca simbol al puritatii, plinatatii, perfectiunii, dar si al golului, sterilitatii, spaimei de necunoscut. Mi-a placut si dinamismul sugerat de cingatoare, de rasuciri, de miscarea de burghiu, de insurubarea in vant. Finalul e potrivit, din nou un contrast dar si o impacare intre albul frigului si spuza arzatoare a rugaciunii, care arzand pana la incandescenta se preface tot in alb, alb de batraneasca intelepciune, alb de hrana, de paine framantata matern si inainte de toate de Dumnezeu.

George, multumesc, ai atins chiar resorturile profunde ale versurilor mele, ceea ce ma face sa recunosc inca o data ca fara cititor poezia inca viseaza a deveni poezie, sau daca e deja, are doar un vis premonitoriu:).

Tocmai am scris si eu o poezie despre cusutul goblenului si acum dau de poezia ta! Om fi noi toti niste prostituate, talhari si vamesi, da, nu e surprinzator. Oricare ar fi adevarul, totusi zic ca e prea fara maluri poezia aceasta a ta, cred ca ar fi salutar si pentru mesajul liric al poeziei sa o ingradesti. Am observat asta si la alte poezii de ale tale, uneori iti dai pur si simplu drumul si se deplaseaza totul spre grotesc, spre o senzatie de rau fizic si asta strica bunatate de poezie si bunatate de cuvinte si tot...

Am incercat pentru o clipa sa ma scufund pentru a prinde mesajul subteran-adica acela care misuna ascuns sub suvitele de par - si n-am prins altceva decat tot un zambet, cel de la inceput, care porneste asa din partea interioara a urechii drepte si se sfarseste...in punctul opus, care o fi acela bunica stie, o fi partea exterioara a aceleiasi urechi care poate fi trasa usurel cand nepotelul greseste sau pur si simplu se alinta peste masura.

Frumos ai descris limpezimea aceasta de cristal a izvorului si nu a oricarui izvor ci a izvorului prin excelenta, frumos ai descris lumina prin jocul ei cu cu umbrele.

Anni, imi plac in poeziile tale ultime esentele, mirodeniile tandre, materne, mângâietoare, o finețe de fir de paianjen, un luciu discret de mătase, un pansament uns cu uleiuri și vinuri aromate, tors centimetru cu centimetru, minuțios și neșfârșit de o insectă nemaipomenită.

Petrut, multumesc de vizita si semn, da, mai ales ultimele versuri sunt cele care vreau sa spuna ceva.

Mie mi s-a parut bun, subiectul pe care il tratezi tu e esential, fierbinte, actual si pentru mine, si mie imi pare ca prea ne pierdem in mode si uitam ceea ce e important, nu mai vedem frumosul daca e exprimat altfel decat il exprimam noi insine, nu mai pretuim cuvantul curat, ci doar rasuciri la moda, in insusi scrisul nostru din pacate, asa cum nu mai pretuim o fata proaspata de copila, acolo unde se vede fiecare navala de sange, asa cum nu ne mai pretuim insasi fata noastra interioara, asa cum e ea, ci doar una fardata „perfect” sau cel putin dupa ultimul fason sau cel putin dupa o taietura care ni se pare noua la un anumit moment de o incarcatura dramatica tocmai potrivita vietii noastre. Dar daca se pierde transparenta, daca nu mai intelegem incetul cu incetul cum reactioneaza vasele de sange, cele interioare, cele sufletesti, de pe obrazul celuilalt? E o pierdere aici, a veritabilului care doar cand e veritabil poate fi transfigurat. A farda nu inseamna a transfigura, chiar daca o faci cu setea de a darui o culme unui dramatism construit.

De aceea mi-a placut scenariul tau, e o pledoarie pentru obrazul nostru interior de copila, asa l-am citit eu. Ne pierdem incetul cu incetul simtul de a intelege limba inaintasilor nostri, numai pentru ca ne credem in mod fals mai destepti decat ei.

Cat despre textele mele, nu stiu, odata cu prostii sau nereușite de ale mele, acestea fiind motivele mele intemeiate de ștergere, am sters si multe cuvinte bune si ale altora si aceasta ma mahneste si pe mine, chiar mai mult decat as fi crezut.

George, nu pot face vreun comentariu temporalo-savant, ci doar unul caltabosic, cred ca insisi caltabosii care se leagana de sfoara ma impiedica a scrie filozofic (despre Perenitate si alte recuzite Lunare), dar vreau doar sa-ti spun ca mi-a placut, m-a uns la sufletul-urs menajer cu belsug de miere de umor proaspat-amarui si Poetul acesta mi se pare mai ales, mai ales Veritabil:), adica Poet, ca daca poetul nu e veritabil, apoi nu e Poet.

Oana, poemul tau nici nu are nevoie de explicatii suplimentare, are coerenta si spontaneitate, expresiv in sine, mai expresiv decat orice altceva, si de aceea iti si vine sa sari peste acel altceva in plus si sa te intorci la poezie. Numai bine.

Carmen, un poem tremurator, tandru, nobil-frumos, chiar si cioburile se lipesc de rani intr-o mangaiere.

Ela, nu prea stiu cum sa-ti comentez poezia, nu stiu de unde sa incep, nu o mai pot apuca, caci este: au cautat-o toti si unde au aflat-o?

Am sa citez doar ultimul vers: ”eu te stiusem in mine” si apoi o iau cu mine, intreaga.

Eu citesc un fel de efort aproape titanic aici, pentru a face fata unei siliri, dar silirea e de fapt firava, gingasa, proaspata si plina de surpriza ca un trup de pasare pe tocul usii, pe care astfel nu mai poti s-o inchizi. Cea mai echilibrata strofa e a doua. Acolo silirea are tendinta de a se topi, de a se transforma, de a transforma realitatea. Eu cred ca rasul mai degraba sparge, sparge aici, vrea sa sparga rotirea ce vrea sa se desfasoara aici pe mai multe planuri, arhitectural, si chiar o face rasul, sparge, si rotirea aceea scapa atunci de sub control si devine ametitoare, fara sfarsit, in cerc.