Maria Del

E o poezie foarte reusita, intr-adevar foarte reusita mi se pare, un singur lucru, doar unul singur l-as schimba, Dumnezeu l-as scrie cu D, nu cu d. Mi-a placut contrastul acela, plurivalenta aceea de folosire a albului, ca simbol al puritatii, plinatatii, perfectiunii, dar si al golului, sterilitatii, spaimei de necunoscut. Mi-a placut si dinamismul sugerat de cingatoare, de rasuciri, de miscarea de burghiu, de insurubarea in vant. Finalul e potrivit, din nou un contrast dar si o impacare intre albul frigului si spuza arzatoare a rugaciunii, care arzand pana la incandescenta se preface tot in alb, alb de batraneasca intelepciune, alb de hrana, de paine framantata matern si inainte de toate de Dumnezeu.

Tocmai am scris si eu o poezie despre cusutul goblenului si acum dau de poezia ta! Om fi noi toti niste prostituate, talhari si vamesi, da, nu e surprinzator. Oricare ar fi adevarul, totusi zic ca e prea fara maluri poezia aceasta a ta, cred ca ar fi salutar si pentru mesajul liric al poeziei sa o ingradesti. Am observat asta si la alte poezii de ale tale, uneori iti dai pur si simplu drumul si se deplaseaza totul spre grotesc, spre o senzatie de rau fizic si asta strica bunatate de poezie si bunatate de cuvinte si tot...

Am incercat pentru o clipa sa ma scufund pentru a prinde mesajul subteran-adica acela care misuna ascuns sub suvitele de par - si n-am prins altceva decat tot un zambet, cel de la inceput, care porneste asa din partea interioara a urechii drepte si se sfarseste...in punctul opus, care o fi acela bunica stie, o fi partea exterioara a aceleiasi urechi care poate fi trasa usurel cand nepotelul greseste sau pur si simplu se alinta peste masura.

Anni, imi plac in poeziile tale ultime esentele, mirodeniile tandre, materne, mângâietoare, o finețe de fir de paianjen, un luciu discret de mătase, un pansament uns cu uleiuri și vinuri aromate, tors centimetru cu centimetru, minuțios și neșfârșit de o insectă nemaipomenită.

Mie mi s-a parut bun, subiectul pe care il tratezi tu e esential, fierbinte, actual si pentru mine, si mie imi pare ca prea ne pierdem in mode si uitam ceea ce e important, nu mai vedem frumosul daca e exprimat altfel decat il exprimam noi insine, nu mai pretuim cuvantul curat, ci doar rasuciri la moda, in insusi scrisul nostru din pacate, asa cum nu mai pretuim o fata proaspata de copila, acolo unde se vede fiecare navala de sange, asa cum nu ne mai pretuim insasi fata noastra interioara, asa cum e ea, ci doar una fardata „perfect” sau cel putin dupa ultimul fason sau cel putin dupa o taietura care ni se pare noua la un anumit moment de o incarcatura dramatica tocmai potrivita vietii noastre. Dar daca se pierde transparenta, daca nu mai intelegem incetul cu incetul cum reactioneaza vasele de sange, cele interioare, cele sufletesti, de pe obrazul celuilalt? E o pierdere aici, a veritabilului care doar cand e veritabil poate fi transfigurat. A farda nu inseamna a transfigura, chiar daca o faci cu setea de a darui o culme unui dramatism construit.

De aceea mi-a placut scenariul tau, e o pledoarie pentru obrazul nostru interior de copila, asa l-am citit eu. Ne pierdem incetul cu incetul simtul de a intelege limba inaintasilor nostri, numai pentru ca ne credem in mod fals mai destepti decat ei.

Cat despre textele mele, nu stiu, odata cu prostii sau nereușite de ale mele, acestea fiind motivele mele intemeiate de ștergere, am sters si multe cuvinte bune si ale altora si aceasta ma mahneste si pe mine, chiar mai mult decat as fi crezut.

George, nu pot face vreun comentariu temporalo-savant, ci doar unul caltabosic, cred ca insisi caltabosii care se leagana de sfoara ma impiedica a scrie filozofic (despre Perenitate si alte recuzite Lunare), dar vreau doar sa-ti spun ca mi-a placut, m-a uns la sufletul-urs menajer cu belsug de miere de umor proaspat-amarui si Poetul acesta mi se pare mai ales, mai ales Veritabil:), adica Poet, ca daca poetul nu e veritabil, apoi nu e Poet.

Ela, nu prea stiu cum sa-ti comentez poezia, nu stiu de unde sa incep, nu o mai pot apuca, caci este: au cautat-o toti si unde au aflat-o?

Am sa citez doar ultimul vers: ”eu te stiusem in mine” si apoi o iau cu mine, intreaga.

Mi-au placut versurile tale, par simple, dar chiar simplitatea lor mi-a placut, e ceva cald, implinit in si de ultimul vers, ceva de invitatie inauntru in ele si acolo inauntru e familia, caminul, casa cea ascunsa.

Am ales si am numarat am pus de-oparte am tacut ce am vazut si am adormit in pragul distantei...Nu ma pricep sa comentez, abia de bagui si eu: In Cer se numara sfintii...De aceea mi-a placut ascultarea dintai, m-a chiar coplesit, de parca cel putin gramada de neghina m-ar fi ingropat, aleasa. Dar doar unul din toti fierbe graul.

Ce gingasa si aceasta poezie - si tocmai buna pentru deznadajduiti, intristati si morocanosi:), sau doar olecuta obositi...Vii aici, te adapostesti o clipa in umbra sau in stralucirea versurior si te ridici din nou, uitand de zgarieturi :)

Elia, as vrea sa nu incetezi niciodata a scrie poezii pentru copii. Sa nu inceteze sa izvorasca gingasia, simplitatea in sensul cel bun, cel mare al cuvantului, profunzimea ca dor tainic, fiintial, ca inaltare, transfigurare imbracata in cele mai neinsemnate (si totusi atat de inimaginabil stralucitoare pentru cine e invrednicit a le vedea asa precum sunt)vesminte.

Cat mai exista adulti care sa scrie poezii adevarate pentru copii, sau a caror inima sa le simta, sa le scrie (si) prin gandurile, sentimentele, faptele lor, lumea nu e pierduta.

Silvia, las un semn care abia atinge, asa ca un fulg pe buze si nu ca o sanie care s-ar afunda in urme vechi, de zapada pe jumatate topita, gri, zgrunturoasa. Ai un vers aici care cred eu iti defineste poezia si pe care il citesc, desi nevazut, de fiecare data cand iti citesc vreo poezie, facandu-ma sa intru, sa privesc si apoi sa ies usor, printr-o usa care nu se aude si nu scartaie:

astept cuminte sa se produca imposibilul

si inca

simt
o nebănuită până acum la mine dragoste de sol
sunt ca o mamă căreia tocmai i s-a smuls copilul din brațe
sunt prada unui lup înfometat

Sarbatori fericite, Silvia!

M-a castigat deja primul vers, de fapt fiecare vers e un poem in sine, ca un cerc concentric intre altele nascute de aruncarea - oarba - a unei pietre in apa. De parca te-ar durea piatra aia de inima tot mai tare si ti s-ar umple de seva tot mai proaspat ca si cand ai simti cum se smulge unei crengi ca unui brat de om scoarta tot mai adanc, in inele concentrice.

Florin, ar trebui sa te felicit, insa mai bine e sa iti doresc sa ramai in bucuria poemelor ce le-ai scris, daca intr-adevar ti se poate dori ceva - ce nu stiu ce e - dar Dumnezeu stie.

Rog pe un editor daca se poate sa inlocuiasca versiunea afisata cu cea de mai jos...E o traducere a mea si prima varianta a fost cam grabita. As fi incercat sa o inregistrez la mine pe pagina ca si traducere, dar n-am reusit, probabil ca nu merge din suedeza, ci numai din limbile care exista pe agonia...Poate ca totusi e mai bine sa fie pe pagina mea?...:)Ca nu e o traducere \"consacrata\"...?Poate ca as mai dori sa modific in viitor...

Multumesc.

Nu, Dumnezeu nu era de găsit nicăieri,
ne prăbușeam în gol, în găurile negre ce stăteau pregătite pentru a ne deveni morminte,
nici o urmă de aripi purtătoare, nici o urmă de flăcări înălțându-se,
doar bezna ce așteaptă în veșnicie fără să-și cunoască așteptarea.
Nu exista nici un sens în această moarte subită, abia o picătură de ploaie ce cădea din spațiu,
abia o frunză ce se desprindea și cădea dintr-un copac încă verde,
abia un tremur și un foșnet, aproape nimic,
fără vreun gând, fără vreun scop, doar oarbă întâmplare, fără nevoie de apărare sau de explicație,
nu se ținea nici un cont de viața oamenilor pe pământ, ea doar exista ca un petec de mușchi sau ca un roi de păduchi,
temelia de piatră se mișca și deschidea o fisură în pătura de mușchi sau păduchi,
viața oamenilor era ca și orice altă viață întâmplătoare și depindea de întâmplări,
se năștea poate și se menținea un timp mai ales prin indiferență și uitare,
nu exista nici o intenție bună sau rea, doar o neînsemnată petrecere în somnul lumii,
cel mai bine era ca nimic să nu tulbure nemișcarea și uitarea -
Noi înșine avem impresia că suntem treji dar nu vedem înainte nici măcar un pas prin ceața realității,
suntem doar somnambuli, aproape de a ne trezi în clipa morții, când ne prăbușim în bezna ce e totuna cu lumina,
când pielița de oglindă a conștiinței ni se rupe și golul e înghițit de gol.

*


Însă pe când mă prăbușeam în întuneric, simții deodată că Dumnezeu există,
un cutremur, un strigăt de bucurie mă cuprinse: Dumnezeu Își arată prezența,
puterea lui în lume, arată ca în fața lui Dumnezeu nu există alt sprijin decât însuși Dumnezeu,
nici o construcție, nici un zid, nici o invenție și nici o mașinărie nu înseamnă nimic pentru Dumnezeu,
el cutremură adâncurile și ca pe-un fir de pai ne frânge orice fel de siguranță,
singură voința lui poartă tot ceea ce este, pătrunde, mai intim decât apa și aerul, tot.
Ce greșeală să îl cauți, când el se află peste tot, ne cuprinde și ne umple,
nu avem decât să ne dăruim, să nu voim altceva decât voia lui,
Dumnezeu ne iubește pe toți cu aceeași indestructibilă iubire,
pe mine, a cărui viață mi-a salvat-o, plin de certitudinea prezenței sale,
pe toți care-au murit în clipa catastrofei, în chip fericit uniți cu el,
pe toți care încă se află între viață și moarte, prinși sub ruine,
aceștia cărora el le-a dat răgaz de înțelegere și preschimbare.

insusi Dumnezeu, nu insasi Dumnezeu

Stefan, primul vers citindu-l, ma inchid deja...

Si nervurile soptesc, vibreaza,canta, pentru trecatorul care dintr-odata nu mai e un trecator oarecare, ci un trecator-altfel decat toti trecatorii, din acelasi statornic trunchi.Cu aceiasi-noi,vesnici ochi de copil.

Se facea un joc al tau si al meu, eu in tu si tu in mine; tu deja alta:) si noi un singur trup.

Ciobita pe la colturi, ca pentru a primi bucatica aceea lipsa din colt, fara de care nici pragul luminii nu e, nici metafora ce ramane in stralucirea reflectarii in miile de muchii...O zi-prag insailata cu fir de launtric soare, sa treci prin ea, mireasa, rara.