Maria Del

Stefan, imi pare rau, abia mult dupa ce am facut comentariul meu m-am gandit ca poate nu m-am exprimat destul de clar, eu nu stiu de ce vazusem o finete si o caldura ascunsa aici, o negare a negatiei, data de o oarecare ezitare (ezitare mi s-a parut ca citesc) „o realitate sunt eu in sfarsit o realitate”. Deci aceste elemente pe care eu le-am intrezarit m-au facut sa iti apreciez poezia ca in acelasi timp sobra si graitoare. Fara acea caldura ascunsa n-ar fi nimc sobru si graitor.

Imi place poezia ta, e o geometrie a spontaneitatii in ea, o alternanta de planuri aparent divergente, legate in mijlocul poeziei de o tusa discreta, dar accidentata, dramatica de tandrete.

Frumos poemul tau, asa sobru si graitor:

„o realitate ești tu și nu te iubesc
cum ar fi cuviincios cu tresăriri de inimă
o realitate sunt eu în sfârșit o realitate”

si

„mă îmbrac bărbătește
și îmi lipesc tălpile
de drum”

La multi ani si din partea mea. Simpatica poezia ta, merge la inima...Cel mai mult mi-au placut pasajele acestea:

„Unde fericirea se măsoară în smiley-uri,
Unde cuvântul n-are decat o imagine,
Unde lacrima e un semn.”

si mai ales

„Mi-e dor.
Iar singura vinovată sunt eu.”

Eugenia,se pare ca uitasem ca nu eram singura si eram pe cale sa ma mut vrand sa fac un schimb de locuinta; dar nu se poate face schimb de locuință intreaga cand ai locuit intr-o camaruta inchiriata si stapana sau stapanul locuintei, care a scris contractul de prima mana, mai traieste inca in locuinta, in celelate incaperi, nu poti sa il dai sau sa o dai afara.

Deci, oricum, cum o fi camaruta aceea, cu lucruri mai frumoase sau mai putin frumoase, e camaruta mea si nu locuiesc singura, nu e singura camaruta. Asa ca, daca ati putea sa imi repostati textele pe care le-am sters in zilele de 4 si 5 aprilie, plus unul pe care l-am sters putin mai tarziu, care se intitula ”Sa ma deschid soarelui” as mai locui o vreme in camaruta, poate cu modificari,care se pot face. Va multumesc.

Eugenia, multumesc. Ma voi gandi putin daca e bine sa solicit reaprobarea si voi apela la dumneavoastra daca e cazul.

Ioana, imi amintesc ca atunci, demult, cand am scris aceasta, n-am fost deloc convinsa ca am putut alege cuvintele potrivite pentru starea descrisă. Asa ca aceasta NEconvingere o exprimi tu acum.

stăruie picături
pe trandafirul alb
proaspăt deschis din lumină

asta ar fi versiunea pentru tine...si pentru multi altii...

(cat despre mine insami, eu sunt un specimen ciudat, nu ma pot hotari, dar versiunea aceasta pentru tine e buna si pentru mine)

(am forfecat la viata mea atat de mult ce au zis si au scris altii, incat chiar in zilele acestea, ieri, alaltăieri s-a umplut masura si mi-am adus aminte de o descoperire de a mea ceva mai veche, pe care insa o uitasem intre timp si pe care nu incerc sa o impun nimanui, doar incerc sa formulez ceva din ea acum: limba nu e ceva ce tine doar de cel pe care il auzim sau il citim, nu e un tablou dintr-o expozitie, ci e privitorul si tabloul impreuna si ceva mai mult. Desigur, nici macar aceasta nu e sau pare sau vrea sa treaca drept ceva deosebit de original si nu se refera la faptul ca nu ar trebui sa vedem decat lucruri bune in celalalt, dimpotriva, ar fi bine sa-l vedem asa cum e, dar intrebarea e: putem sa vedem noi pe cineva asa cum e el? Si in acest caz cum putem ajunge la asta?

si totul e atat de simplu, atat de simplu si atat de neinteles, incat nu mai stiu ce caut aici cateodata si ar trebui sa scriu doar un singur cuvant pe care sa-l repet toata viata sau cel putin douazeci de ani si atunci poate ca mi-as recapata intelepciunea si mai ales mi-as impaca durerea provocata de tinutul foarfecelor in maini

multumesc Ioana
si mie imi place versiunea pentru tine
e mai simpla

Alex, Ioana, multumesc de pareri, bune si rele sunt toate bune, de cele bune pentru voi bucurati-va, de cele \"prea\" ce sa zic, luati-le in doze homeopatice.:)

Ce imi place in poeziile tale e aceasta simplitate cu care povestesti si fiecare element al povestii, cred ca nu intamplator, capata o lumina simbolica, de exemplu ziua de pasti abia incheiata si cei opt copii ai lui Niculae, opt fiind cifra perfectiunii, a infinitului, simbolul zilei de dupa cele sapte, simbolul odihnei nesfarsite. Nu zic ca te-ai gandit la astea de exemplu in mod constient, asa cum le-am vazut eu, dar faptul ca ele exista in poezia ta e real si cred eu neintamplator. Eu cred ca tu tesi in naratiunile tale poetice intotdeauna o retea de simboluri, ba ea se tese singura cand stii sa asculti si ea se poate citi apoi de cititor in nesfarsite feluri. In acelasi timp ramane o poezie simpla, care nareaza de multe ori ceva real, de cele mai multe ori incarcat de o drama sau de o tragedie, dar e intotdeauna ceva primordial,sau care ameninta si apasa primordialul (ca aici) si primordialitatea aceasta sau amenintarea ei e cheia care imbogateste textul cu sensuri mereu proaspete.

Mi-a placut mult poemul tau, se incheie frumos ca o spirala si cu un piculet de umor, asa, un piculet taiat elegant cu acel „stafide”, o dulceata concentrata de timp, timp care darama, timp care creste in case, in oameni.

Liviu-Ioan, multumesc de semnul de citire, da, poti sa o citesti si asa.

Eu acum de multe ori imi spun poeziile cu voce tare si atunci cand le spui cu voce tare cuvintele de legatura au un rol important, condensarea poate duce in unele cazuri, poate chiar des,la pierderea melodicitatii. Oricum ar fi, ar trebui sa ne povestim poeziile asa cum povestim un basm, ar trebui sa ne rostim poeziile, rostirea e cred eu esentiala.

Petrut, nu imi pot explica rabdarea ta de inger de a-mi citi toate textele, si de a comenta adesea dar sa stii ca prezenta ta vizibila m-a ridicat de multe ori... si apoi nu trebuie explicat tot, de ce, cum si cand. Multumesc mult.

Anni, mai intai a fost cutit, dar nu era de ajuns, trebuia ceva care patrunde pana la maduva, ceva care sectioneaza, in intregime. Nu sunt trista azi, sunt foarte bucuroasa...da. Iti multumesc, va multumesc, si tie si lui Petrut nu numai pentru comentarii, ci pentru fiecare poezie pe care o postati, cand reusesc sa citesc cu sufletul mai liber fiecare poezie, a ta si a lui, sunt o scara pentru mine si o minune si aceasta nu o zic ca o epatare si nici nu e exagerare, ci e adevarul gol-golut. Noi traim si din cuvintele noastre si in primul rand din Cuvantul lui Dumnezeu, si El nu e asa intepenit-solemn si greu si de nesuportat incat sa nu ni le iubeasca pe ale noastre, dimpotriva, asta face, asta urmareste, chiar atunci cand isi vadeste puterea.

Uitasem, nu vad nimic odios aici, doar, repet, o imensa tandrete. Nu stiu asadar daca titlul e potrivit.

O inocenta a tristetii, o pledoarie pentru tandrete, un poem prea frumos pentru a-l face eu praf cu comentariul meu binevoitor si putin obosit de lumina aceasta care se implineste chiar in acest moment la mine in amiaza. O zi buna iti doresc.

Poezia ta penduleaza intre tacere si cuvant, intre intrebare si raspuns si se deschide cititorului ca un caus cand ii intinzi o floare, penduleaza intre ironie,prozaic si inefabil- caci spatiul publicitar trebuie folosit dar cum, pentru publicitate? si in acest caz din urma pentru ce fel de publicitate? Pentru publicitatea publicitate, mai prozaica decat publicitatea de la inceput in mintea cititorului, publicitatea implicita,oarba, canceroasa, comerciala, sau publicitatea ca publicare, vadire,aratare, ca invingere - din dragoste - a uniformizarii, a lipsei persoanei din om, invingere a pierderii esentei, invingere iubitoare pentru care pledeaza si exista ”dealurile si lumina nesigura a diminetii”

E o curgere interesanta aici, o contopire cuceritoare pentru cititor intre intelepciune, intre ceea ce stii pe de o parte si ceea ce simti pe de alta parte, adica ceea ce iubesti, ceea ce te cuprinde, misca si invaluie, purtandu-te intr-un acolo pe care nu l-ai vazut de la inceput, pe care nu l-ai ”stiut”, dar care a rasarit, si chiar langa tine, purtator de fruct bun, fruct gustos, fruct hranitor.

Ela, frumoasa alunecare are aceasta poezie, unde tacerea din final are in mod neasteptat, paradoxal,puterea sa imbrace in cuvinte cadoul acesta infinitezimal si nesfarsit care se numeste viata, pe care il primim pur si simplu, din iubire...

Ecaterina - poeta sensibilitatii pana la pretul ascutit al unei vulnerabilitati gata oricand sa se transforme intr-o rana care chiar priveste moartea in fata cu un fel de curaj sfidator si mai ales a refuzului banalitatii, tocelii comerciale si tocelii intre oameni, acea toceala intre oameni care te face sa iti doresti un fel de gardulete imposibile, gardulete care atat separa, aparandu-te de invazia celuilalt cat si unesc si daruiesc libertate...repet, imposibile in banalitate si toceala.

George, citisem o poezie foarte interesanta si plina de seva ieri si chiar ma gandeam sa las un comentariu, dar n-am facut-o din pacate...si acum ai sters-o...e o boala care se molipseste?...e o boala, hotarât!

E aici in miezul acestei poezii ceva ce te framanta, ceva atat de miscator si de cu neputinta de prins incat te face sa rabufnesti asa, mocnit, acelasi si totusi schimbator in fiecare clipa.

Anni, ce extraordinara, subtila si in acelasi timp in sensul cel mai bun al cuvantului vadit-dezvaluitor-copilaros-dezarmanta pledoarie pentru adevar, adevarul care e si somn, si paine si tot, chiar si mai ales iubire, atotcuprinzatoare ca o, (lasand la o parte putinul nostru omenesc care sforaie, deci lasand la o parte acel mic omenesc si trecand la cel atotcuprinzator), deci repet atotcuprinzatoare ca o nara de necuprins, din care rasufla viata adevarata in noi...