Copacul

A fost odată un copac altfel decât toți copacii. În el, fiecare frunză vorbea. Nu trebuia decât să înveți limba frunzelor ca să înțelegi că fiecare avea câte o poveste a ei, începută chiar din clipa în care ieșise, gângurind, din muguri… Dacă te așezai la umbra acelui copac și el începea să foșnească, puteai să te socoți fericit. Acela era semnul că ești primit în lumea de taină a basmelor naturii. Și că urmează să fii săltat pe o creangă, sus, până aproape de stelele care și ele ascultau cu nesaț poveștile frunzelor… Să te adoarmă legănarea lină sau parfumul plin de prospețime al perinei celei verzi? Nici vorbă… În copacul acela frumoase erau nopțile lungi... în care păsările cântau în cea mai mare șoaptă, a inimii, iar licuricii însemnau cu puncte de aur fiecare secundă scursă din poveste, alungând negura apropierii ei de sfârșit… Când frunza ce-și încheia basmul cădea, o alta rămânea să îl ducă pe al său mai departe… Și îl trecea prin toate culorile anotimpurilor, ca dragă să îți fie șederea pe creanga aceea, ce te smulse de pe pământ, într-o clipă de voită neatenție și atât de dulce însingurare… Așa se face că acum, iată, nu mai poți păși pe asfaltul umed, fără să cauți cu privirea frunzele ce și-au dus basmul la bun sfârșit… Câteva sunt încă verzi și stau fața lipită de caldarâm… Pe aceasta o ridici, și o mângâi, și o așezi acasă într-un caiet. Imediat, de lângă ea, una galbenă, cu nuanțe fine și margini zimțate, îți amintește de o altă poveste… O duci lângă inimă, să-i mai auzi o dată bătăile… O uiți, însă, pentru totdeauna acolo, în buzunarul de la piept… Căci cealaltă e roșie, și alungită, ca o pană a unei păsări lovite în zbor... Oare ce strop nemilos va fi trecut prin ea, lăsând deschisă o rană, chiar în punctul de unde urcau spre orizonturi noi atâtea nervuri? Dar sunt atât de multe frunze… Și toate, dacă le iei urma, te conduc spre același veșnic copac...