Marcel Cuperman

Un corb semeț și arogant Cu un penaj lucind petrol, Spre porumbelul nonșalant Se adresă ca dintr-un rol: - Eu am putere, gheare tari Și glasul mi-este croncănit, Cu Darius în invazii

Un car cu boi trece prin crâng Cu mersul lui domol și greu, Și-n scârțâitul lui, mereu, Se-aud durerile ce plâng. A fost condus dibaci, sau prost, Când sus la deal, când rostogol, Dar carul

M-am sculat astăzi din pat Cu picioarele-nainte. Am murit, sau doar sunt beat? Nu pot să-mi aduc aminte. Am văzut o poartă roz Decorată cu narcise. Sunt un mus, sau un matroz? Mintea îmi

De sub solul prins în gheață Ghiocei se-adună-n sfat, Se începe-o nouă viață Peste câmpul sidefat. Vin cocori și berze-n cârduri Pe la cuiburi de pe horn, Desenând pe glie rânduri Pluguri

Un urs, cândva alb, cu ochii de tăciune Se uită fix înspre tavan Din coșul cu jucării murdare. A spus ceva, sau mi se pare? E plușu-i negru de atâta joacă Și răvășit, Dar sticlele din ochi,

Sus pe gard cântă cocoșii Când românul sfânt postește, Și de Paști își pregătește Cozonaci și ouă roșii. Este saptămâna mare Dinainte de-nviere, Iar femeile-n putere Freacă-n cocă cu

Pe sub ramuri de răchită Ce-ndoite-n vânt coboară, Trece-o tânără grăbită Cu mișcări de căprioară. Fată mândră și frumoasă Are mama lângă casă! Bluza albă ce-i cusută Cu arnici din fir

Urc domol în deal la vie, Purtând flori la pălărie, Și un pai în colțul gurii, Simt prin pori pulsul naturii. Drepți aracii mi se-arată, Rânduiți ca la armată. Ei, privind cu toți spre

Își cântă vântul balalaica Ciupind din crengile uscate, Și-n muguri își agață gaica Din poala hainelor zvântate. Răspund în coruri păsărele Cu vocile baritonale, Iar gâzele trimit bezele Din

Ghiocei de pus în ramă Ies din plapuma de nea Să le dea urarea mea Tuturor strigate “mamă”.

La schitul trist al lumii aleurit în stȃncă Privește zarea mută, sașie și sihastră; Din clopotele grele se-nalță o poruncă Spre liniștea deplină, adȃncă și albastră. E gerul sticlă

Ploaia curge peste noi Cu lichide mângâieri, Palmele golite ieri Sapă-n șanțurile moi. Toarnă ploaia în noi doi Fire dese ca de fum Și ne-mpinge-n lungul drum Să păcătuim noroi. Pe

Oglinda vieții îmi reflectă Un pumn de stihuri supărate, Ce albe-n frunte-s adunate Ca firele ce se respectă. Le mângâi cu privirea caldă Și-n lacrimi le clătesc cu vrere, Sunt ani culeși în

Fața palidă A lunii fuge printre Stelele apași.

Te-ai dus prin timp așa devreme, Că pomii s-au trezit pădure, Cupolele de crizanteme S-au desfăcut deja mature. Să-ți cânt aromele-n grădină M-ai învățat seară de seară, Și-acum mi-e greu

Când l-am văzut cu burta mare Și barba dintr-un pumn de vată, M-am întrebat plin de stupoare: „De ce miroase-a vișinată?”

Mai cheamă-mă iarăși pe nume Să vin din albastrele ceruri, În jos coborî-voi spre lume Plutind mlădios pe eteruri. Când inima-ți plină de doruri O simți că se rupe-n fărâme, Mai cheamă-mă

Mi-e frig și tremur ca o vargă Ce vîntului zadar se-opune, Pustiu colind prin lumea largă Purtînd în suflet ars tăciune. Nu reușesc să-mi fac colibă Din plapuma ce-o am de-acasă. Arunc pe foc