Mara Vlad

Costin Tănăsescu... mda... Costin este pentru mine, fără să am pretenția că știu sau pot face critică, un om deosebit, cu o poezie deosebită. Nu de puține ori citindu-l am rămas cu versuri de pe pagina lui în minte. Și nu degeaba. Versul e construit în așa fel încît te surprinde, te întoarce de pe drumul pe care te pornise rîndul anterior.
Între atîtea definiri de curente literare mai nou, Costin și poezia lui de dragoste, căci este de dragoste, rămîne ...

Nu pot decît să mă bucur de 26 de ori. Sau de 34 de ori. Cine mai poate număra acum?
Mulțumim, Nia, pentru veste. Aștepăm detalii. Vom fi acolo, evident. Cu mare drag :).

Ioana, o ceață, un abur îmi plutește peste turnul acesta. Semn cu batista albă, sau gînduri - de ce nu?! Un fel de regret al culorilor începutului. M-ai făcut să mă întreb și cred că pre_textul tău și-a atins scopul în ce mă privește.

În timp ce El (nedefinitul) își caută întrupare spre nord în chip de bărbat, tu (muritorul), avînd echilibrul în mîna ce te însoțește pe frînghie, pentru o clipă ai senzația că poți susține axa pe care sunt învîrtite toate din toate nopțile trudite.

O poezie pe care am citit-o de mai multe ori. Mai multe cuvinte ... le simt de prisos.

Nu văd de ce ar trebui să am revelații atunci cînd am chef. Revelațiile vin indiferent de dispoziția impusă. De aceea aleg să citesc versul cu pricina fară trimitere la \"chef\", doar cu revelație.

Mie mi-a plăcut poema, Silvia, îmi imaginam de la titlu vreun chef al vecinilor de la etajul inferior. Nicidecum. O nuntă de culori sub picioare. Ai aici \"e o nuntă sub picioarele noastre călătorule
a arborilor
în galben și roșu\" - și nu m-am gîndit la frunzele căzute, ci la cele care încă mai stau (cum oare?) în copaci. Drept urmare pașii sunt deasupra arborilor. Mi-a plăcut înălțarea aceasta a sufletului.
Finalul mi-a plăcut mult.

Mi-a plăcut ideea acestui poem. Nu mă întreba de ce ajungînd la final puteam jura că folosești cuvîntul \"minciună\". Premoniție. Sau pur și simplu așa e ziua de azi.

Mi se pare că explici prea mult cum e cu stelele căzătoare, prea multe cuvinte pui acolo în vers. Mi-ar fi plăcut să mă lași să descopăr singură sensurile căderilor.

Îmi închipui că toate astea se întîmplă într-o joi, seara tîrziu.
O atmosferă încărcată, întunecoasă. Dedublarea omului de umbră, împărțirea lui în mai multe firi, ficăruia atribuindu-se poate un anotimp sau un personaj care mai de care mai controversat nu face decît să-mi sublinieze multitudinea de trăiri pe care autorul o pune în valoare.
Conștientizarea dezorientării e semn de luciditate, în ciuda confuziei ce în mod normal îi e surată. Aș putea gîndi, citind în continuare, că toată scena e una a despărțirii cerebrale, asistate de limpezimea privirii și a gîndului.
Ceaiul si vodka, femeile de pe picioarele uneia dintre umbre, pușca veche ce se pregătește, fumul de țigată, pasențele unui esenin-umbră, un hamlet ascuns – oarecum amestecate bine presonajele, cu umbre și fără.
„camera începe un dans rotit „ - versul acesta mi se pare de o dulceașă nepotrivită aici, unde toată atmosfera aduce a tavernă. După ploi umbrele își reiau locurile. Doar după ploi... se poate pleca, fiecare spre locurile din care provin pînă la singurătatea aceluiași individ. Dedublarea se sfărșește, rămîn însă izvoarele termale și zilele răvășite...
Văd un personaj de o forță interioară importantă. Nu oricine își poate omorî umbrele cu un „asta la vista baby” pentru ca apoi să sufle în urma glonțulu, ridicînd fruntea.

Nu mai încerc să spun nimic. De fapt am vrut să subliniez că mi-a plăcut mult atunci. Ca și acum. Mă bucur tu nu te confunzi cu nimeni.

\"un gîde cu mîini de copil\"... frîntura aceasta e vers mi-a mers la suflet. Ca și cum nu ar fi destul că tot se moare, dar se moare în chinuri, căci nu este putere și nici știință în acele mîini de copil.

Te știu un poet care aduce în mintea cititorului imagini puternice și clare. Nu te dezminți nici aici. O serie de întrebări ce par a nu-și afla răspuns. Cunoști destinația femeii-suflet smulsă din piept, căutată apoi în fiecare altă femeie mințind a viață.

A fi viu e rațiunea? Ce fel de \"viu\"?

Da, Anton, am pierdut chei. Multe. De la multe uși. Și nu numai uși. De la zile, de la lacăte, de la porți, de la nopți, de la viață uneori.

Unele chei se pot găsi dacă te apuci să cauți mai asiduu. Pe sub zile, pe sub cărți, pe sub fotolii, pe sub geamuri, între flori, în buzunare chiar...

ne mutăm toți acolo, Dan...

Ce-ar fi dacă măcar pentru un gînd în plus noi, bucureștenii, ne-am muta capitala acolo? Cam așa a și fost. Pentru un weekend am respirat printre blocurile înconjurate de verdeață. Frumos spui aici, Dan.
Mulțumiri și strîngeri de mîini pentru cadoul vostru. A fost o încîntare să vă revăd.

Cu același drag,

Cine mai are nevoie de cer atunci cînd toate se acoperă de alte culori mult mai închise? Cine mai are vreme să privească materialul fin pe care Dumnezeu l-a cheltuit să se ascundă? Trăirile nu se mai cos pe la coate, se aruncă, facem rost de altele. Gesturile se repară cu o atelă din lemn de cer. Iar mîna-aripă nu se mai întinde spre zbor. E adunată sub bandaj spre vindecare. A cîta oară? Hmmm...

E totuși cineva...care crede în întoarceri. Acela merită să cumpere bucăți de albastru. Și acela va da tot ce-i cere neguțătorul pentru o aripă nefrîntă.

Poate prea mulți \"î\"-uri spre final sau poate altfel așezați ar suna mai bine. Mi-a plăcut însă ideea de a vinde și a cumpăra cer tocmai acolo unde se confundă cu apa, în porturi.

Știi, e seară deja...:) Sunt aici. Cu acordul părinților, evident.

Îmi place poema ta. Are un ușor aer ștrengăresc, un fel de \"am crescut\". Nehotărîrea copilului între plînsul unei prea timpurii creșteri și rîsul celui ce merge de-a bușelea. Mi-a plăcut \"secundarul îndoit după culoarea părului\" - am zîmbit a breton tăiat strîmb de o foarfecă veche de prin casă. Cine n-a avut bretonul strîmb niciodată?

\"Printre...\" ce???, copile??

Doru, dăsesc aici o proză care mie, subiectivă fiind, îmi place tare mult. Amesteci timpuri, realitate cu vis, pămînt cu nori. Însuși titlul, bine ales, te face, ca și cititor, să-ți aduci mai aproape un pămînt. \"Oricare\" spui tu - eu nu aș crede asta. Fiecare își alege pămîntul pe care pășește. Unii aleg norii. Fiecare își alege iubirea în care să poată crede.

Las semn de încurajare. Frumos. Continuă.

Bagatela are trei imagini. Cum oare cu ochii închiși poți trece praguri între timpuri? Poți măcar încerca să definești cu mintea ceea ce doar simți cu podul palmei. Acolo unde sunt drumuri; și nu toate ale tale, ca om.

Ciudățenia revelației eu nu aș opri-o doar la pietre, deși piatra e acel „ceva” transformat de timp, modelat de vreme, păstrat într-o formă din ce în ce mai diferită de la un veac la altul. De pe o zi pe alta e la fel. Pare la fel. Aș aplica filozofia și la ființe.

Tot „cu ochii închiși” apare al treilea tablou. Imaginea unor vieți. Femeie îngrijindu-se de curățenia pruncului. Alte pietre ce au de spus povești pe mal. Le va lua cineva în mînă să le asculte? „ un cort/o pipă/un foc” - simbolul vieții. Un adăpost, un gest bărbătesc, o sursă de supraviețuire.

Poezia ta transmite stări. Și asta îmi place.

...asta îmi vine în minte tot citind poezia de față. Dar nu-l simt obosit pe Creatorul de aici, pe cel care vine și aruncă o privire peste începuturile zilelor. Deși îl văd privind ceasul de buzunar. Graba?! Încotro? Mai e timp! Și deși nu a avut răgaz. Îi place rezultatul mîinilor și minții lui.
Prin uși întredeschise mereu înspre aceeași lume, de parcă n-ar cunoaște-o ca pe propria creație, se furișează urmărind zbaterea. Copacii, apele, nisipul, pămîntul respirînd, timpul chiar nu sunt creația lui? Le ascultă viața lin curgătoare pe sub perechi de aripi ce nu mai bat. Cine o fi șlefuit galaxia pe care gîndește că s-a așezat?

Mihai, găsesc de cuviință să las mai mult decît un semn al trecerii mele pe aici. Știi, poezia ta și, ciudat, poza pe care o are Negru Vladimir la profil, în mintea mea, se potrivesc de minune.

Și da!, de la capăt.

Cristian e pe site acum

Bun venit! O să-ți fie bine aici, o să vezi. Acasă!

Nia, nu fără mine...:)

Bravo Anton!

Dau berea promisă..:) Știi tu!

Evident, despre \"zbor\" era vorba mai sus. Uite...mi-a zburat o literă...

Și puțin zbo (poate iluzoriu)trecător pe albastru pentru păsările gri.

Poezia ta e completă, Lucian, nu-i lipsește nimic. Are căutări, are urme, are zbor, are vîrstă. Are toamnă...

Geea, dar ție chiar îți pasă, așa-i?

Uite, mă gîndeam într-o zi la un slogan auzit la TV: \"nu lăsa drogurile să te schimbe\". Am adaptat puțin asta în \"nu lăsa oamenii să te schimbe\".

E de datoria mea să încerc să schimb lumea. Poate-poate se lipește ceva. Altminteri, de ce am trece prin viață?

Tu ești tare sensibilă. Frumos suflet ai. Care macină, macină, macină idei și trăiri.

Mi-au placut aici ceva idei.
In primul rind cea conform careia pestele iese din apa sa traiasca, desi e arhicunoscut faptul ca aceasta vietate nu poate supravietui in afara mediului acvatic. Pestele tau e pe dos. Si-mi place asta.

\"O pată de lumină a început să facă umbră
În labirintul unui vis\" - aici gasesc ideea ca atunci cind incerci sa aduci la lumina o umbra,sau sa o luminezi acolo unde se afla ea - dispare. Si atunci unde-i farmecul ascunsei trairi?

Frumos, idei cu care plec, pe un soare negru,