Maniceanu Valentin

Și se-auzea scrâșnind sub roțile mașinii Asfaltul dur, crăpat de tonajele zilnice. Cu voci tremurânde, cu brațe vânjoase Ieșeau oamenii de la muncile silnice. În palmele lor sudoarea impunea

Pași de lumină de-aș crea Pe-a drumului cărare, Tot întuneric aș vedea Când voi privi în zare. Chiar dacă păsări vor cânta În triluri voalate, Nu aș putea ca să aud Decât tihnite

Redefinirea unui gând ascuns Transcende mintea, suprimându-i jocul; De-i superficial și transparent, Un altul mai profund o să-i ia locul. Victorios sau de compătimit, Oricare gând își are

Minusculă secundă ce treci cu nepăsare Prin viața-ntortocheată a unui simplu om, Încremenești în clipa când conștiința-i moare Și totul se oprește, chiar cel mai mic atom. Și spiritul

Parcă-i o veșnicie de când nu te-am văzut. În visu-mi iluzoriu tacută-ai apărut Și mi-ai surâs angelic cu chipul tău divin. Acum sunt treaz și-n suflet se naște un suspin. De s-ar putea ca

S-a-ntins un alb covor de nea Și-afară încă ninge, Oricat ar fi vremea de rea, Cu viscol, ceață-n preajma mea, Nimic nu m-ar atinge. În suflet am un foc aprins Ce arde ne-ncetat, Ce nici

Asfalt plombat cu pietre negre Placat cu dâre de noroi, Copaci cu trunchiuri răsucite, Nori vătuiți de aburi moi, Picuri de ploaie ce se-mbibă În solul proaspăt umezit, Stoluri de păsări care

Printre valurile mării ca o nimfă vei apare Îmbrăcată-n scoici și perle,în albe mărgăritare, Cu delfinii jucăuși vei petrece zi și noapte, Briza mării resimțind-o cu plăcutele ei șoapte. Cu

Poate a fost clipa de tăcere Ce s-a oprit în timp.Am preferat Să-mi dai o calda mângâiere Și-o sărutare ce am așteptat. Și m-am trezit în plină zi, Pe timp de ploaie, palma încleștând, Erau

Am fost doar noi și o clepsidră, Era nisipul colorat, Dar el s-a scurs dintr-o mișcare Și timpul ni s-a estompat. Am fost doar noi în astă lume, Eram ca două ciocârlii, Dar ai zburat în

Cunoașterea-ncercăm să dobândim Cât timp pe-acest pământ trăim, Strângând comori de cunoștințe,presărate Cu mici enigme pentru-a fi aflate. Veșnic pe drumuri în căutarea unui adevăr, Avem un

Unde e ploaia atât de mult dorită Să picure pe-obraji încetișor? Spre-albastrul cerului privesc cu-o rugăminte, Dar nu observ vreun nor ocrotitor. Asfaltul sfârâie de-atâta fierbințeală, Iar

Avem un singur Creator, Și fi-voi recunoscător Că viață El mi-a dăruit Pe-acest pământ întinerit De orice suflet ce se naște Din carne plămădit. Neabătut din drumul meu, În suflet stau cu

Doar greierii îmi sunt prieteni, Doar ei îmi cântă o melodie Atunci când noaptea mă îmbie Să mă gândesc la veșnicie. Îmi las deoparte amăgirea, Rămân în noapte resemnat, Căci știu,ai luat o

Se naște omul pe acest pământ Pe timp de ploaie,soare,când e vânt, Pe valuri mici sau nalte el plutește, Dar nu știe ce viața-i hărăzește. Când e copil cu viața se răsfață, Și-n timp pricepe

Tot ce-am visat s-a risipit, Tot ce-am dorit s-a năruit, Doar luna umedă și rece Cu mine noaptea se petrece. Cumplit mister m-a dărâmat Când simplu te-ai îndepărtat. Cumplită noapte mă

Ce poate fi mai dureros decât durerea? Tot ce-am clădit a fost distrus. Din tot ce-a fost un vis frumos,feeric, A mai ramas fărâma unui slab apus. S-a dus speranța,totul a murit. Sunt doar

Stând cu brațele-ndoite Și bărbia sprijinind, La-ntrebări cătând răspunsul Adâncindu-se în gând, Își formează o părere Despre-al lumii tainic rost, Făurindu-și în străfunduri Un dogmatic

Floare scumpă,floare-albastră, Eu te-aș ține la fereastră, Să îți simt mireasma vie, S-ascult glas de ciocârlie. M-aș sui în vârf de munte Să străbat poteci mărunte, S-aud glasuri de

Prin iarba verde, umedă și deasă, Adesea liniștit mă așezam, Priveam cum păsările zboară Și-n dantelate gânduri m-ascundeam. Din când în când, din propria-mi visare Eram trezit de câte-un

E numai vântul ce-adânc m-a ancorat Cu rădăcinile înfipte în pământ, De teamă să nu fiu aruncat În reci tentacule ce se ițesc din vânt. E numai vântul ce-ncearcă să mă-ndemne Să-mi iau elan,să

Am vrut să aflu misterul omenirii Și din a zeilor știință să mă-nfrupt, Să ating spiritualitatea care Din coasta omului s-a rupt. Și vrut-am să călătoresc nestingherit În lumea antică-n

Resimt căldura soarelui.E vară. Respir un aer cald,înăbușit. Mi-aduc aminte de chipu-ți ce-am privit Când noi ne-am întâlnit întâia oară. Era răcoare și vântul des bătea, Și seara se lăsase