Maniceanu Valentin

Cu cremene încinsă aș dizloca durerea, Și-un alb mărgăritar l-aș ține strâns la piept. Rătăcitor pe drumuri,neostoit de patimi, Într-un târziu de toamnă pe tine te aștept. De-ai fi o nimfă a

Chiar daca viața-i grea, Te rog,nu dispera. Gândește că-ntr-o zi Soarele se va ivi. Iar norii vor dispărea Departe de inima ta, Lăsând în urma lor Speranțe ce nu mor. Gandește la o

Pe cărările de munte pașii-mi port adeseori. Doar la tine îmi e gândul,lânga recele izvor. Susurul îmi tot șoptește că la mine o să vii Străbătând albastre ape pe corăbii argintii. Înspre

Cât jinduiesc către iubirea ta, Speranța să te am în preajma mea. În luciul viu al apei străvezii Să te-nfiripi,atuncea când revii. Să ne suim pe culmile visării, Durerea să o dăm

M-am răcorit în roua dimineții Și-am depășit senzația tristeții. Ce dulci sunt anii puri ai tinereții! Sunt doar scânteie din lumina vieții. Am străbătut cărarea-mprejmuită De lanuri verzi,cu

De sub sprâncenele-ți stufoase Cu-albaștri ochi suav zambești, Mi-aduci în suflet primăvara Cu-nmiresmate flori regești. Cu o privire expresivă Îmi ilustrezi amplul tablou Al dragostei

Ești dragostea mea, ești sufletul meu. Te port în inima ca pe-o scânteie ce apare în noapte. De aceea,pentru tine mă voi preface în cenușă, ca să renasc din nou în sufletul tău.

Þi-as modela trupul plăpând Într-un mic monolit de marmură albă. Și m-ai surprinde surâzând Când ți-aș oferi o crizantemă dalbă. În forme obscure și viu nuanțate Aș cizela monolitul

Alunecoase clipe se sparg în mii de cioburi, Se-nvârt într-o fantasmă rece,năucitoare. În umbra-ncovoiatului salcâm cu scoarța roasă Mi-ascund privirea rece,sfidătoare. Cu-n vuiet surd,aspru și

Primăvăratice sclipiri îmi unduiesc în suflet Reamintindu-mi strălucirea cea vie,necurmată, A soarelui îmbătător de visuri și speranțe Ce le-am avut în mine odată. În noaptea înțesată cu izuri

Am tapetat pereții cu gândurile tale, Și-am zugrăvit tavanul de-un alb imaculat. Te-am așezat pe patul cu albele petale, Lăsându-ți trandafirul în vază,lângă pat. Mi-am rânduit în teancuri

Când șoapta dulce-a gurii tale Auzul mi-l încântă, Ecoul surd al primăverii În mine se frământă. Îi simt fiorul cum vibreaza-n Plăpândele acorduri. Călătoresc cu blândul vânt În recile

Cu ochii stinși de plânset crud Eu mă gândesc la tine, Și sufletul îmi este dus Demult în altă lume. El pribegește printre văi Pustii, rătăcitoare, Unde iubirea o găsesc Mereu

În viața mea cea simplă Pe care o trăiesc, Ești preafrumoasa zână Pe care o doresc. Sunt doar un muritor Ce-așteaptă resemnat Chemarea morții, care Se naște din păcat. Căci tu dispari în

Un geniu al morții, Un demon al vieții Pândește pe drumul Creat de profeții Din cer, zeii care Sunt morți de demult, Un geniu al morții În plinul avânt. Prin el moartea cere Tributul

Hai, vino și privește-mă! Hai, vino și miroase-mă! Hai, vino și admiră-mă! Hai, vino și culege-mă! Hai, vino și păstrează-mă!

De ziua ta aș vrea să fiu Un cer albastru, purpuriu. O stea a nopții de aș fi, Din cer la tine voi veni. Să-ți reaprind din nou în gând Iubirea, tainic fremătând De dorul meu, de chipul

La tine-mi îndrept gândul. Aș colinda pământul Ca să-ți aduc în dar Iubirea pe altar. Te-aș săruta pe gură Încet,dulce făptură. Tu ești al meu fior De dragoste și dor. Spre tine-ndrept

Mi-aș exprima durerea prin lacrimi, suferințe, Aș cugeta la timpul ce mi s-a scurs treptat. În jugul scurt al vieții sunt doar o nălucire, O plăsmuire vie a neantului turbat. Ce șanse am eu

Tu, floare albă de cireș, Suspinul meu cel dulce, Ești îngerul meu păzitor Ce dragostea-mi aduce. Te port mereu cu mine-n gând, Tu, floare-nmiresmată. Parfumul tău îl simt și-acum. O,

La răscrucea dintre drumuri când cu palide ecouri Ne cuprind adesea, tainic, în mistere, dulci fioruri, Se-nfirip-o mândră lună ce se naște din abis Și se scaldă într-un soare luminat de-un simplu