Lucian-Horațiu Hînsa

FATĂ CU STELE ÎN PĂR Fată cu stele în păr Și cu mări de primăveri în ochi, Tu m-ai ridicat de-atâtea ori Peste plaiuri răstignite dincolo de nori, Dincolo de viață, dincolo de timp – Însă

FIORUL ALTFEL Sunt solemn, sunt înfrânat, Însă soarele e... vinovat. A spart în bolta cerului un geam, Găsindu-și pe nerăsuflate Sălaș în ochii tăi – ca la carte. Urmând o schemă divină, Din ei s-a

Trasez o linie nesfârșită De-o tăcere nemaiauzită... Până ieri am adormit. Dar o toamnă încântătoare Mi-a proptit visul de-un soare- Conștient sunt, ai sosit. Se curmă-n clipe

O picătură din sufletul tău s-a desprins, imaculat, Purtată de un vânt al liniștirii, într-un dans lin și cadențat. A coborât pe coardele sufletului trist, În adâncul împietrit in taină Dezgolind

Niciodată gol, Suflă-n mine un Eol: Aripi peste univers Într-un vers, într-un vers. Mă desprind de-a ta plecare Cu pământul în spinare, Înfrățit cu-a nopții taină Flori de stele pe-a mea haină. Nu

Se pierd în clopot clipele înaintașilor noștri Coborând în văi de neconceput, Se sfarmă-n dangăt dorința de început- Pierdut e totul în calea morții. Turlă înălțată peste vremuri imemorabile, Difuz,

TĂCERE ALBĂ În noaptea noastră înțelegem Că veacuri multe se perindă Pe al timpului oglindă; Selene doarme în descânt, E-o tăcere albă ca mătasea pe pământ. Ridică-ți gândul înspre

Deplâng rănile pustietății Ce-mi îngăduie să simt, însetat de zori, tânjind, flăcările realității. Ca un sfinx îndoliat pierdut in zări, cufundat în depărtări apuse Îmi ridic privirea și suspin,

Iubite călător, Nu îmi spune că ți-e dor! ...Oh- când lucește luna-n zare Îmi așterne gânduri clare; Simt un dor apăsător, Simt că mor. Iubite împărat Mai tot timpul tu ai stat Pe-un pământ

În sufletul tău Crește un hău Amețitor, Mă simt dator Să înțeleg logica soarelui, Să înțeleg logica lunii Și să sparg întreaga boltă Până-mi întâlnesc străbunii. Lucește pe cer Un crud

Mă nasc împreună cu poezia mea. Ce prilej minunat- O excursie-n infinit Scânteind fotoni ai nemărginirii. Tu îmi știi secretul firii. Zbuciumare asumată Peste timp ori peste-ocean Și o

Deschid rănile trecutului Și mă las pradă sărutului. Sângerez? Inima mă înspăimântă Când privirea ți se-avântă, Tu ai ochi sublimi și verzi. Pe unde ai pătruns? Și cine te-a adus? Poate briza

Ideal de biruință Oglindit în flori de prisosință- Cu tine am luptat în van, Vis măreț, nepământean. În veci, în veci voit-am să m-ascund De întunericul cel din afund, Însă ceea ce simt

Spre răsărit privesc senin, Resemnat și înmiresmat Cu-acest praf de dor divin; Puritatea îmi e ușa Ce-mi aprinde-n zbor cenușa, Durerea mi-este vânt străin. Ridicat peste întuneric, Colindat eu mult

TOȚI SUNTEM UN MIEZ INERT O, epifanie mătăsoasă Ce din miez de noapte grațioasă, Fără semne, mă pătrunzi. Tu oglindești în tine și în mine Trecutul și viitorul – Mereu altfel, dar la

Sper ca într-o zi Noi doi ne vom regăsi; Scriu rânduri, le aștern pe cer, Stelelor îndepărtate nu încetez să te mai cer. Cercetez harta universului Și aplic logica versului: Rime împrăștiate peste

ÎNTÂIA ZI Îmi pare că tu furi mierea soarelui, îmbălsămând pământul cu ale lui Orfeu dovezi că a câștigat cuvântul. Îmi pare că înseninezi lava de topaz a mării: ochi de profet, dar

Nu îmi dau consimțământul De-a recuceri pământul; Însă îmi ridic privirea Și-mi admit descumpănirea. Un sărut nevinovat...doar atât, Și ce schimbat ! Multe nopți am cugetat Visând la noțiunea unui