Lorena Craia

să nu vă mire că trenurile vorbesc în șoaptă atunci când transportă girafe cu urme în jurul gâtului în mijlocul furtunii se opresc să ridice un cort sunt gata de muncă pentru ouă și

„Atâtea anotimpuri peste mormânt, iubito, Cu frunze și cu flori și crengi curgând pe râu, Încât să simt cum viața întreagă am trăit-o Mai înclinat în mine ca spicele de grâu... Și câte

Suntem copiii alergării-n cerc, Și ne pândesc păduri cu gâtul berc, O să ucidem tot ce-i de ucis, Chiar toamna cea visată de cais. Pășim cu timpul ȋntr-un ceas mărunt, Din sânul nopții,

Se crapă iar de dimineaţă Pe buza ta, pe care-o muşc: Schimbarea apelor la faţă În ziua-n care mă împușc. Se urcă soarele bătrân Pe coapsa ta, când eu cobor, Şi nu mai vreau să mai

Pornesc pe frânghie, confuză Şi la întoarcere, pe buză, Oripilată de o gâză, Înghit sonetul semidoct, Până ce gâtul tandru, copt, Se-ntinde stradă, apoi mal, Pentru furnicile-n

Pe mama am izbit-o-n Dumnezeu Şi-apoi am resădit-o-n germinații; Vâslește limba între imprecații Şi îmi vâslește sarea-n ochiul greu. Domoală şi cuminte, m-am născut Pe două căi absente în

Se tem cocorii de-orizonturi drepte, Se tem copiii de un zmeu înalt, Se tem părinţii. Cine să-i aştepte, Cu mâna-ntinsă către celălalt? Atât a fost! Un episod tâmpit Din viaţa patrupedelor

Oameni buni și frumoși pleacă-n moarte, pe jos, Într-un zbor meritat, fără niciun folos, Oameni sinceri și buni nu au timp să mai stea Printre noi, ce trăim parcă altundeva. Nu-i cunoaștem,

Tenebra morții-n prag de toamnă Își pregătește sarcofag Și frunze ruginii îndeamnă La simfonii pe un drumeag, Pe care viața mea înseamnă Mai mult decât un pas pribeag. Mă pregătesc de-un

stau copiii resemnați pe o bancă ȋntr-un parc şi își caută lumina zilelor care-au trecut oare-a cui mai este vina dumnezeului lor mut? trece parcă dimineața cu nălucile perechi o biserică

Iubirea ta de la amiază -n suflet naufragiază; Închide geamul, trage storul, Privește-n zborul lui condorul! Și s-a tot dus, atât de sus, De toate tainele răpus Și am privit necontenit La

De ce n-au scris poeții despre tine? De ce Chopin nici azi nu te-a cântat? Pe chipul tău atât de nuanțat Văd timpul, care pare că se-abține. Peretele odăii s-a zvântat, În lipsa mângâierilor

obloanele se-nchid la miezul nopţii când luna pare veștedă şi grea iar ea se ţine de o margine de stea cu ochiul ațintit în buza porții foşneşte primăvara prin poteci când luna pare veștedă

Mai sunt câțiva fideli trecutului, Aşa cum sabia-i fidelă scutului Şi ne îndrăgostim de toamna rece, De umbra teiului sau umbra nucului; Apoi, când iarna zbuciumă-n păduri Şi se aude vag

giulgiul nopții se întinde peste sângele fierbinte păcură de aur moale curge prin desișul ierbii cruci lângă morminte goale tăinuiesc despre istorii caiere de fum se-ncurcă prin tuneluri de

Atunci când floarea albă de rozmarin uscat Se-aşază pe cărarea pe care am umblat, Atunci ştiu că şi toamna mi-aduce un septembre, Ce nu mă va-ndura până-n miez de decembre. Copil naiv, ce umbli

Mă-ntorc ȋntr-un coșmar fixat în patru ace, Lumina pe zăbrele apucă să se joace, Pereţi de mucegai se-apleacă peste mine, Iar luna prin chepeng se tulbură şi tace. Se-aude clipocit dintr-un

când ai însemnat pe giurgiuveaua la care se închină toți trecătorii m-am apropiat cu buzele de ciutură două narcise agonizau pe apa sfinţită mi-am făcut bagajele am trecut podul am dat

când am deschis ochii era întuneric când am gângurit prima dată gâtlejul mi-a înțepenit şi cântecul tău de leagăn îmi suna a tunet mi-aţi adus toţi sfinţii icoanelor de aur şi îmi erau

„hulubi se cuibăresc în clopote de nuntă și doamne! ce păcat când nimeni nu-i ascultă iubito, lumânarea se stinge pe obraz mă sting și eu, iubito, aici în Alcatraz” nu știu ce a înțeles ea din