Cîrciuma lui Bicuță

- Nu știu dacă v-am spus pînă acum de nea Mihai, unchiul meu, începu Profesorul povestea. E frate cu tata, Dumnezeu să-l odihnească, și are optzeci și doi de ani, împliniți. A fost colonel și are o pensie frumușică, de vreo treizeci și ceva de milioane, sau trei mii șase sute în banii noi, chestie pentru care, atît nevastă-sa, cît și fata lor, umblă cu el ca cu buba coaptă, scuzați de cacufonie. Locuiesc în București, în Dămăroaia, au o căsuță bătrînească și o curte cu livadă, stau toți acolo. Mătușă-mea e și ea pensionară, dar e mai tînără, are vreo șapteșcinci de ani. A fost învățătoare și pensia ei e mult mai mică, cam paișpe milioane. Fata lor, adică vară-mea, e asistentă la o policlinică, are salariu mic, doi copii de crescut și e divorțată. Așa că amîndouă, deși bolnave, îl feresc pe nea Mihai de toate ispitele care i-ar putea periclita sănătatea, deși, cinstit vorbind, el e cel mai zdravăn dintre ei. L-au făcut să se lase de fumat, de băut nu-i mai dau decît vin îndoit cu apă, un pahar pe săptămînă, și îl țin mai mult în casă. El mai scapă din cînd în cînd la o bere sau o votcă mică, spre disperarea lor. Unchiul mai fusese însurat de trei ori, primele două neveste muriseră de extenuare. Mai precis de prea mult sex. S-au stins încet-încet, vlăguite de potența de nestăpînit a bărbatului, cam priapric de felul lui. A treia a divorțat, după ce și-a distrus gleznele și a trebuit să facă mai multe cure cu nămol, la Techirghiol, și mofete la Balvanyoș. - Adică i-o trăgea și la glezne? întrebă Bicuță. - Ei, na! Nici eu nu înțelesesem cum din cauză de glezne șubrede a trebuit să se ajungă la divorț. M-a lămurit mama: „Păi, o alerga prin curte. Și aia era mai firavă în picioare”. Asta de acum, a patra cum ar veni, fusese învățată să-i pună bromură în supă, așa că scăpase mai ieftin, deși căpătase și ea o boală de inimă pe care o trata cu un pumn de nasturi. Acum vreo două luni, poate trei, ne-am trezit cu ei. Adică, el cu nevastă-sa și cu vară-mea, veniseră la rugămintea lui, cică să-și mai vadă și el neamurile și locurile unde a copilărit. N-au intrat bine pe ușă, că nevastă-mea i-a și luat în primire: „Da’ se poate să nu ne spuneți și nouă cînd veniți? Ce pun io pe masă, vai de capu’ meu?” Așa că s-a îmbrăcat rapid și s-a dus la piață. Mătușă-mea și cu vară-mea au însoțit-o, nu înainte de a-i atrage atenția lui nea Mihai: „Ai grijă, Mișulică, să nu obosești! Stai întins și uită-te la televizor”. Apoi, întorcîndu-se spre mine: „Vezi să nu dea pe emisiuni cu politică sau femei dezbrăcate, că-i crește tensiunea!” Nici n-au ieșit femeile bine pe ușă că maică-mea l-a și luat în primire: „Auzi Mișule, da’ o țuică de la mama ei, nu vrei?” Și fără să mai aștepte răspunsul, (care oricum era afirmativ) scoase din frigider o sticlă. Þuica o primisem eu de la un elev pe care îl meditam. Era de la bunicii lui, de lîngă Pitești, undeva pe Dealul Negru. Cu ocazia asta, am aflat și eu că țuica autentică trebuie să îndeplinească mai multe calități, la fel ca whiskyul sau coniacul. Să fie numai din prună, să stea în butoi de dud cel puțin trei ani și să nu aibă mai mult de 40 grade. Cam așa era și asta: galbenă și rece, o licoare care alunecă pe esofag, că nici nu realizezi cînd golești sticla. Ne-am pus fiecare cîte un păhărel și l-am dat pe gît, nu înainte de a vărsa un strop în memoria celor adormiți, adică a lui taică-meu. Și pînă veniră femeile din piață, am ras vreo trei pahare de joben, că doar sîntem de la oraș. După care, maică-mea ascunse sticla în frigider și puse paharele la loc, în vitrină. Nea Mihai era roșu în obraji și vesel. La fel și maică-mea, care profită de ocazie să-l ierte pentru cerceii promiși în tinerețe, cînd se măritase, pe care unchiul uitase să-i mai aducă, și pentru care, între cei doi, mulți ani, a existat un fel de război rece, pînă la moartea lui taică-meu. Apoi ne-am așezat cu toții la masă să servim ciorba de dovlecei, rece, cu ardei iute, așa cum ne plăcea s-o mîncăm. „Zice cineva vreo rugăciune înainte de masă?” întrebă mătușă-mea, Zarina. „Nu e nevoie, răspunse nevastă-mea, eu am făcut-o, nu e cumpărată de la magazin. Mergi la sigur, nu te otrăvești” Și cum stam noi la masă și ne sorbecăiam lingurile, deodată îl vedem pe nea Mihai că încep să-i joace ochii în cap și se lasă încet pe-o parte. Femeile, mai puțin maică-mea, săriră toate să-l readucă la simțiri pe bărbat. Maică-mea, medic de profesie, puse gaz pe foc: „Aoleu, a făcut infarct, a făcut comoție cerebrală!”. Așa că l-au întins pe bătrîn pe canapea și au început o jelanie generală, în care cuvintele „pensie” și „sărăcie” apăreau la fiecare cinci vorbe. - Mi-a revenit mie sarcina neplăcută să sun la 112. Ambulanța a venit destul de repede, după douăzeci de minute, timp în care nea Mihai a stat întins pe canapea, cu ochii rotindu-i-se în cap. De undeva a apărut și o lumînare, dar nu-mi mai aduc aminte cine a aprins-o. Femeile se jeleau și îi udau fruntea cu prosoape ude. - Uite la el, sărăcuțu, cum se chinuie, zise nevastă-sa. - Ba eu, parcă văd că zîmbește, îmi dădui cu părerea și imediat am regretat afirmația. Șase perechi de ochi, dublați de tot atîtea lentile, mă țintuiră ca pe un gîndac. - De la ce i s-o fi făcut rău? întrebă tanti Zarina, fără să aștepte un răspuns. Că ciorbă nici n-a apucat să mănînce, săracu’ ! - Păi, de la…, am încercat eu un răspuns, dar imediat a intervenit maică-mea: - …apă. A băut un pahar cu apă, o fi intrat pe partea cealaltă. N-am apucat să clarificăm cauza leșinului, că ambulanța sosi. - Unde e pacientul? întrebă o doctoriță plinuță, blondă și cu pantofi verzi, cu toc. Toți întoarseră capul spre canapea, indicîndu-i din priviri locul unde nea Mihai își purta zîmbind suferința. - Ãsta e? Tataie, hai sus, că avem treabă. Și întorcîndu-se din nou spre noi: - Stați, dom’le, mai departe, că-i luați aerul, nu vedeți că abia mai respiră? Gigele, zise ea către unul dintre brancardieri, adu oxigenu’ din mașină. - Păi, doamna doctor, nu știți că nu avem oxigen? - Aha, deci nu avem oxigen la mașină, ne informă ea, ascultîndu-l cu stetoscopul pe pacient. Dacă vă riscați, îl ducem așa la spital. Dacă nu, nu. - Asta îmi aduce aminte de bancul cu rusul de la Stalingrad, interveni Săndel. Cică un soldat, înainte de marea bătălie, îi scrie lui Stalin „Dragă tovarășe Stalin, mîine ne așteaptă o mare bătălie cu inamicul cotropitor. Dacă voi muri, vă rog să mă faceți membru de partid. Dacă nu, nu.” - Lasă-l, domnule, să povesteacă, nu-l mai întrerupe cu prostii, zise Bicuță. Așa, domnu’ Profesor, și ce se mai petrecu? - Păi, cam atît a fost, că la un moment dat, o vedem pe doctoriță holbînd niște ochi. Nea Mihai se întorsese spre ea și își strecurase o mînă sub halat. Fața îi era numai un zîmbet, cred că visa ceva frumos, erotic. Nici nu mă mira, lui întotdeauna i-au plăcut femeile plinuțe, deși el era mic de statură, trei oase și-un zîmbet, cum se zice. „Să se audă pămîntul cînd calcă”, ăsta era criteriul de bază cînd analiza o femeie trecînd pe stradă. Crezul lui, cum ar veni. - Vă bateți joc de mine, izbucni doctorița sărind în spate și răsturnîndu-și poșeta cu tot conținutul ei pe covor. O să vă pun să plătiți deplasarea ambulanței. Pe ăsta îl caută moartea pe acasă și el se ține de fuste. Și mai trăznește și a alcool. Nu vedeți că e beat muci? - Hai s-o lăsăm moartă, îi zise mama, răsuflînd ușurată. Matale pleci cum ai venit și nici noi nu reclamăm că n-ați avut oxigen. - Deci pînă la urmă s-a terminat cu bine, zise Micăle, care sta cu o cîrpă într-o mînă și cu un pahar în cealaltă, prinsă de poveste. Mi-ar fi părut rău să dea colțul, deja îmi devenise simpatic nea Mihai al dumneavoastră. - Păi, e un om citit, să știți. Prea multe cărți de literatură n-a citit el, în schimb știa pe de rost istoria Imperiului Roman. Și toți împărații, de la primul la ultimul, anii în care au domnit și cîte neveste au avut, de parcă ar fi fost arborele lui genealogic. Sau ginecologic, cum ar spune Bicuță. Chestia asta cred că era totuși în imaginația lui, nu-mi închipui să existe pe undeva studii despre nevestele împăraților romani. De aici și fixația lui că se trage din neam de italieni, nu știu ce străbunic venind din Italia. Una peste alta, s-a terminat totul cu bine, nea Mihai și-a revenit după un somn cu vise erotice și, după două zile, au plecat înapoi la București. Dar am înțeles că o tot sună pe doctorița de pe ambulanță, nu-mi dau seama de unde o fi aflat numărul ei de telefon. Probabil cînd i s-a răsturnat geanta, i-a rămas vreo carte de vizită rătăcită. Una peste alta, am trăit senzații tari. - Am avut și eu parte de senzații tari cînd am fost cu familia la Bran și ne-am dus la cinemax 5D, zise Dan a lu’ Nașu. Adică mai mult ceilalți, că eu n-am simțit nimic deosebit. Doar că mă stropea unul pe spate din cînd în cînd, că eram mai atent la ăla să-l prind, decît la film. Și nici filmul nu m-a impresionat, era o pisică maidaneză care umbla printr-o casă. Ce să spun... - Nu ți-au dat niște ochelari la intrare? întrebă Poetul. - Mi-au dat, dar ce, i-am pus? Păi, de unde să știe ăia dioptriile mele? Ce, tu ai cumpăra ochelari de la tarabă? Oricum, erau urîți, ca de altfel toate chestiile alea din bazar. Niște kitsch-uri. - Că veni vorba de kitsch, începu Săndel. Soră-mea era cît pe-aici să-și însoare băiatul, pe Alexandru, avocatul, îl știți și voi. Își găsise o fată din București, frumușică, dar cam încrezută după părerea mea, pe care i-am spus-o și lui și de atunci n-a mai vorbit cu mine vreo trei luni, pînă s-a terminat povestea nemuritoare. Părinții fetei, genul funcționarului din provincie parvenit, a doua generație încălțată și cu studii. Ei se credeau bucureșteni adevărați, dar nu erau decît niște imitatori cu ifose și cu pretenții. Mi-a spus asta cumnatul, care e om citit și cu bun gust, sociolog de profesie, a predat și la facultate cîțiva ani. Aveau o bibliotecă frumoasă din lemn de mahon, plină cu cărți legate în piele și necitite, în țiplă. Și tot felul de statuete din bronz și fildeș, niște făcături cumpărate de la anticariat, pe care dăduseră o mulțime de bani. Și cîteva tablouri scumpe, cumpărate pe la licitații, dar care nu prea se potriveau cu mobila. Așa că vine ziua în care viitorii cuscri întorc vizita în provincie, să cunoască și ei șezutul și casa băiatului. „Acu’ e momentul, îi zic soră-mi, să terminați relația asta anormală”. Tinerii erau în vacanță, undeva la munte, tocmai bine că nu sînt de față la întîlnire”. Zis și făcut. Și-au scos cărțile din bibliotecă și au pus în locul lor toate bibelourile pe care le-au mai găsit prin casa mătușilor sau pe la prieteni, depozitate în poduri pline de praf. Așa au apărut guguștiucii pupăcioși din ghips, serviciul miniatural aurit de ceai, dansatoarea din buric din porțelan, peștele de sticlă așezat pe televizor, tot felul de mileuri și nelipsitele carpete cu răpirea din serai, cîinii pokeriști și tigrul Malaeziei. În sufragerie, au agățat și două tablouri, unul cu celebrul lac cu bărcuțe, palmieri și căprioare, celălalt cu un pepene tăiat. La bucătărie au agățat două peretare „Pentru soțul meu iubit bucate bune am gătit” și „Crede în Dumnezeu că-ci i-el te iubește\" pe care le-a găsit la Mătușa Dida din Doage. Și alte brizbrizuri, însemnînd jucării și tot felul de pernuțe. Soră-mea s-a îmbrăcat într-un capot de zenana, verde cu flori mari, galbene, iar cumnatul și-a luat un pulover vechi, fără mîneci și ros de molii. Așa i-au întîmpinat la ușă. Dar cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din piață, lucrurile n-au mers cum s-ar fi așteptat orice om normal. După calculele noastre, mai mult de un sfert de oră n-ar fi trebuit să dureze vizita, adică exact cît să-și bea musafirii cafeaua. Numai că femeia, cuscra deh, a fost copleșită de emoție și și-a amintit cu nostalgie toată copilăria ei printre obiecte asemănătoare. „Uite, Nicule, oameni adevărați și simpli, cu respect pentru valorile autentice și tradiție, nu cum mi-ai umplut tu casa cu toate prostiile”. Cel mai mult i-au plăcut peștele și ștergarul din bucătărie, că în final le-a luat cu ea la București. Și noi ce-i mai ducem înapoi mătușii? a întrebat soră-mea după plecarea musafirilor. De unde mai găsim noi pește de sticlă? - Să înțelegem că pînă la urmă n-a ieșit scenariul, zise Profesorul zîmbind. Adică punem de-o nuntă? Să știu din timp, să-mi cumpăr pantofi și costum. - Ah, nu. Nu mai e cazul, s-au despărțit copiii singuri, cică aveau personalități diferite, adică ea era cam materialistă, ca să nu zic curvuliță, și-a găsit altul cu mașină sport, italiană. - Și cu nea Mihai ce s-a mai întîmplat? întrebă Micăle. A mai sunat-o pe doctoriță? - A, nu. N-a mai fost cazul. A divorțat de tanti Zarina, cică a prins-o cu bromura în flagrant și s-a însurat cu alta. - Așa am divorțat și io prima oară, interveni Bicuță. Am prins-o pe nevastă-mea în flagrant belit de adulter. Hai, zi mai departe, scuze de întrerupere. - M-a sunat să-mi dea vestea, așa că am luat-o pe maică-mea și ne-am dus să ne cunoaștem noua cumnată și mătușă. Intrăm noi în curte, ne așezăm cu nea Mihai sub un pom și cine credeți că apare cu tava cu cafele și o sticlă de țuică? Doctorița! Se pare că-i priește acum, noua nevastă îl ține sub observație medicală, dar îl mai lasă să scape și la cîte un pahar și o țigară. - Eeee, atunci e cazul să bem și noi una mică, zise Săndel. Ia adu, Micăle, cîte o votcă cu gheață. Vezi că e în frigider, am adus ieri două pungi de gheață cuburi. - Votcă avem, dar gheață să credeți dumneavoastră că mai este, răspunse Micăle. Mi-am pus-o la picior că mi s-a sucit o gleznă. Nu vă uitați așa la mine, este de la atîta alergătură pe la nonstopuri.