Dreptul de-a visa

Se spune că o carte, într-un fel sau altul, este expresia experienței de viață a scriitorului. Dar când aceasta nu există? Sau când aceasta există, dar are cu totul alt format? Ei bine, Emil Iliescu, prin volumul „Între două lumi” (Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2010), ne spune că e posibil. Prin vis. Prin fantastic. Prin ieșirea din lumea reală și intrarea în ficțiune. Prin a trăi între două lumi. Mai mult, acest fapt îți dă și libertatea de mișcare încât orice este posibil. Să citim. Volumul cuprinde zece povestiri, fiecare, aparent, diferită în timp, venind din antichitate, din Sparta, până azi când apocalipsa este tot mai aproape. Cu alte cuvinte, se pare că ne aflăm într-o lume SF, dar, în realitate, scriitorul urmează o tematică strict actuală pe care ne-o propune, prin personaje, atmosferă, mentalități, ivită din literatura lui Asimov, Cehov, Mateiu Caragiale, E.A. Poe și, fără îndoială, Mircea Eliade, cu ale sale povestiri fantastice. Asta nu înseamnă nici o clipă imitație, ci doar sugestii livrești pentru cititorul inițiat. Dacă în povestirile lui Eliade, de exemplu, personajele trăiesc în mit, la Emil Iliescu mitul este doar vehiculul de trecere spre o lume paralelă armonioasă, care întrunește toate calitățile spre care ființa umană aspiră, lăsând în urmă lumea contemporană, cu problemele ei insurmontabile dezvoltate într-un veșnic spectacol. Așadar, intrarea în vis e calea prin care suportăm societatea modernă prozaică, practică, hrăpăreață, lacomă… Plasa de păianjen („Arahnia”) devine gulagul în care suntem închiși și de unde ieșim distrugând, niciodată construind. O spune, așa cum deja am scris, personajele lui Emil Iliescu care, chiar cu riscul unei ușoare adieri pedagogice, devin ilustrative pentru noi înșine: „… A trebuit să treacă sute de ani ca în biata Rusie să mai apară un alt Ouichote și, din păcate, acela am fost tocmai eu. Năluciri, Goloped, toată viața noastră este compusă din năluciri!… Niciodată nu vom ști dacă ceea ce ni s-a întâmplat a fost real sau un vis nesfârșit!” se confesează Serghei Alexeevici Mavroșin din povestirea „Mavroșin”. Sau: „Trăim zi de zi într-o realitate ce ne domină prin rigiditatea și normele ei. Care uneori nu ne mai dă nici măcar șansa să visăm. Care ne obligă să credem că numai ea este cea care se deapănă sub degetele grăbite ale fusului ce ne macină viața. Că în afara ei totul a încremenit. Că o a doua realitate, cea intuită, imaginativă, fantastică, nu mai există. Sentimentul este fals și l-am probat ca unul care a trăit o experiență dincolo de limitele realului din noi și din jurul nostru”, mărturisește studentul Mădălin din povestirea „Puterea descântecului”. Și comentează scriitorul în „Rusalii” după drama boierului Mihai Costache: „Uneori, nu poți fi fericit printre oameni, și nici liber, așa cum ai vrea. În pădure, sub munte, toate îngrădirile dispar, totul devine posibil…”. Prin urmare, fiecare din aceste zece povestiri din cuprinsul volumului reia o temă de mare actualitate: pierderea puterii de a visa, puterile paranormale, mitologia românească, lumea artei, iubirea trădată, iubirea neîmpărtășită, trecerea în lumea de dincolo, condiția eroului, adică teme care ne definesc ca ființe umane înzestrate cu inteligență. Paradoxal, ne spune scriitorul, într-o povestire („Prins între două lumi”) tocmai inteligența este cea care ne conduce spre pieire prin folosirea ei excesivă și necontrolată. Dar niciodată autorul nu uită să ne amintească că suntem totuși ființe fragile, atât de fragile încât dispariția noastră este o chestiune de timp. Astfel, izbăvirea este intrarea în fantastic de unde ne putem lua însușirile, care determină visul prin care ne putem salva rostul pe pământ. Cartea lui Emil Iliescu devine, în acest fel, un manifest pentru viitor. Cum ziceam, Emil Iliescu aleargă pe o gamă extrem de largă a scrisului, care amintește de mari artiști ai genului. Și o face cu meșteșug, astfel încât boierul Mihai Costache, de pildă, își împlinește destinul cu aerul lui de „crai de curte veche”. Emil Iliescu este un scriitor atent la detalii. Dar are înțelepciunea de-a alege pe cele semnificative, fără să aglomereze epicul, povestirea, care curge limpede, fără meandre, reconversii sau introspecții: „Caleașca boierului Mihai Costanche intrase pe poarta conacului când peste munți înserarea începuse să crească tainic. Mihai purta o scurtă din blană de jder și o căciulă brumărie de miel, ceea ce-i dădea aerul unui haiduc ieșit din crâng la drumul mare”. Cum se vede, natura rămâne, ca în toată proza românească, punct de sprijin pentru completa descriere a psihologiei umane, devenind parte esențială în determinarea ei și a conflictelor ce o animă. Visul, ca leac al realității, iată o temă din ce în ce mai des abordată de scriitorii vremii. Chiar dacă uneori livrescul se impune ca modalitate artistică, și nu una care să denigreze textul. Este demonstrația pe care ne-o face Emil Iliescu, care deține această rară însușire de a-i schimba înfățișarea prin invitația la visare, ca un drept fundamental al ființei umane.