Leonard Ancuta

am citit de-a lungul vremii, cam toate fagmentele postate de tine. te regasesc si de asta data la fel de direct, de frust, spunand cuvintele ca si cum le-ai da viata. imi place felul migalos in care analizezi situatiile, imi place modul ironic, autoconfesiv aproape in care spui povestea cuiva. traiesti prin personaj si e un lucru pe care il apreciez, faptul ca, autor fiind, ai la indemana oricare dintre lumile pe care ti le doresti.

am remarcat pe langa ironie si modul duios, introdus prin cimbrisor si realizat apoi prin contrast in relatiobarea cu olga. da, personajul este atat de real, bine surprins, malitiozitatea aia pe care o au batranii, modul aproape libidinos pe care il abordeaza dar si tandretea care o resimt uneori, totul pe fondul neputintei. e bogata scrierea ta si ma bucur ca am trecut pe aici.

o rezolvare relativ eleganta la final, dar nu cea mai reusita. in rest destul de spumos si de ras. s-ar zice ca esti amuzant, sarjant, aia cu hussein si motanu sunt preferatele mele.

jocul dintre cuvinte si semne grafice, uneori ma prinde. si la tine e destul de expresiv, chiar daca nu ma impac cu anumite expresii. dar sa lasam asta, mai ales ca e o zi importanta pentru tine asa ca iti \"administrez\" toate urarile de bine si un sincer La multi ani!

finalul e mult prea sententios, e cumva in contradictie cu inceputul poemului. cred ca puteai rupe in doua si face doua poeme. altfel nu e scris rau si asa ar putea evita atelierul. i ncearca sa construiesti logic, deci.

tot ce e cultura si pe deasupra si moka cred ca trebuie sustinut din plin. felicitari organizatorilor, din partea mea o mica lumina de sustinere.

eu cred ca ultimele doua versuri nu trebuie inlocuite, ci doar eliminate. poemul se descurca bine si fara ele.

mie mi-a atras atentia surpriza filosofica pentru participanti. rog pe cineva dintre cei care va merge sa imi impartaseasca si mie in ce consta.

o fi de oftopic sau nu, dar cand eram copil si citeam Pitigrilli zau daca nu ma impresionam. are dreptate anghel, cel putin aici. dar urmaresc chestia, am citit toate 3, si o sa revin cand pot spune clar ce am mirosit...

am remarcat acea tristete deshamata de orice umbra de om, si apoi toata prima strofa. acolo esti intreaga sincera si puternica. imi mai place schimbarea fosnetului padurii, insa spre final mai pierzi din intensitate.

fara durata miscarea devine nemiscarea, filmul lumii se transforma intr/un tablou. imi place cum zugravesti in interiorul acestei rame impuse fara durata, si da, mi se pare ciudat, dar simt la fel, durerea parca e un sistem inertial, cand e sa se opreasca parca se concentreaza undeva sub gat. Ce remarc la tine e portavocea ochiului, asta imi spune ca aceasta lipsire de durata e un proces interior, gandit, este in fapt un punct existential, pe o dreapta existentiala, in fiecare cadru lumea e nemiscata si durerea constanta...
ma bucur sa gasesc cateva sensuri aici, sunt convins ca mai pot fi extrase multe, e un poem bogat, taiat fin din putine imagini, apreciez ideea si condensarea.

mi-a placut aceasta rupere a visului, deja o vedeam pe fata cu logodne de fiori zambindu-mi... foarte graitoare imaginile, sunt curios ce se mai petrece in casa din gatul sticlei.

mai Pacala mai, ma bucur ca mama ta avea mainile crescute direct din suflet, am auzit io ca dragostea vindeca orice rana!

oarecum de acord cu Noemique. Nu cred ca poetii sunt de vina, totusi, ci faptul ca scriu. Sunt de acord sa fie poeti contemporani, dar sa nu scrie!!!!

uite ca fata de celalalt tecst, asta e mult mai bun. e credibil, e de asemenea bine scris, si in plus, are doza de realism si dramatism necesara ca sa impresioneze. ca schita din viata, mi-o pot inchipui perfect adevarata. as putea carcoti ca iarasi e putin previzibil, insa unele chestii nu conteaza atat de mult. aici cu toate ca stiam finalul, voiam sa vad pe ce cale ajungi la el, asa ca pot zice ca stai bine cu temporizarea, cu dozajul, si am citit fara sa sar un rand. in opinia mea, cred ca mai bine scrii proze, parca ai mai multa aplecare spre literele astea mai de durata. ai putea chiar publica un volum. ti-as sugera insa sa mergi totusi undeva catre limita realismului, mai lasa si nitica fantasma in creatie, naturalismul crud pe care il expui o sa plictiseasca. e nevoie si de u strop de ironie, asa cum era in aia cu plamanii. ai si aici un strop, finalul si discutiile intre soldati, insa cred ca ai mai putea diversifica in alegerea temelor. oricum, eu salut acest tecst fiindca e scris bine si pentru ca intotdeauna nedreptatile de sub umbrela lui dumnezeu raman neintelese ca si dumnezeu in spiritul creatiei sale.

ma bucur ca am citit articolul tau. intr-adevar, intr-un mediu nespecilizat, asa zisul eliism al iubitorilor de frumos (care sunt numiti asa fiindca doar ei se proclama asa) orice clasic este gata sa dea gres. inclusiv aici pe site, un poet consacrat ar fi mancat de lupii dezlantuiti si priceputi ai saitului. nu ai cum sa condamni o gloata de oameni. un oras. o lume. o gloata de oameni sunt ca o adunatura de animale. cel care decide ca altii pot sa traiasca sau ca nu pot sa traiasca o face in mod involuntar, behvioristic, in urma unui egoism atroce care macina acest inceput de secol. de vina sunt in fapt chiar ei, formatorii de opinie, fiindca nu reusesc si nu vor mai mult de la ei. sunt convins ca intr-o atare ipostaza, chiar si Joshua Bell, trecand grabit pe langa el, ar fi uitat sa arunce un ban. si cate nu s-ar mai putea spune.

primele doua versuri si barbtul de rostit mi se par faine. ai un typo in versul final.

pentru un prim poem aici, e bine. ai tenfinta sacomplici, sa lungesti, sa explici. apoi incearca sa iesi cumva din starea de monolog, de personale, adreseaza+te maselor. in realitate toti sunt egoisti, vor sa stie ce se intampla cu ei, nu cu tine.

un poem bun. cautam in noi pe cineva sa ne tina de urat si totul se amesteca, compunem asa chipuri cu bucatele de sticla colorata. cu toate ca-s simptici si morti de spaima, in inteleg sobolanii. cred ca i-ai pus ca un efect invers al poyei, in care probabil e linia de intoarcere din final, buna imagine. in rest imi place mult praful vitraliilor care se mesteca in bolul urias, la fel si urma de intoarcere. inima mi se prelinge pe trup suna cam sirops, as rescrie altfel.

un poem de o gingasie emotionanta, o spunere cu voce joasa, calda, ca un pahar de vin fiert cu scortisoara la gura sobei. un univers ermetic in care doar amintirile par a fi cele care vin din exterior. in interior e pacea, dragostea, sentimentul acela mic si sarac dar suficient cat sa umple toate golurile unui suflet. nu e iubirea spectaculoasa, stralucitoare, patimasa, e doar o fericire de moment care nu se dezlipeste declipa si ramane lipita asa pentru eterniate. ti-a inceput anul intr-o nota care pe mine ma sensibilizeaza, fiindca e ceva aici pentru care te invidiez, insa pana la anul sper ca poemul tau sa fie o realitate pentru mine!
Sanatate, ca in rest vad ca le ai pe toate!

destul de interesant, insa nu foarte bine fructificat. fortezi pe alocuri, incepand de laa denumiri si pana la partea de conceptie.ideea e generoasa dar se putea mai mult.