Fuga de Bach si Fuga de Dumnezeu

A coborât din metrou la „L’Enfant Plaza”, în inima Washingtonului. S-a așezat între automatele pentru bilete, rezemându-se de peretele cenușiu. Și-a scos vioara și a pus cutia jos pe ciment, cu ceva mărunțiș drept ”semințe” plantate strategic pentru a fi înmulțite de trecători. Blugi pungăliți, tricou lălâi și șapcă indicând că posesorul era suporterul echipei locale de baschet, Washington Nationals - nu se deosebea cu nimic de alți tineri ce-și făceau stagiul pe la universitățile capitalei americane. Era opt fără zece, vineri dimineața iar aglomerația părea propice cântărețului ambulant. Acustica de asemenea, neobișnuit de bună.. Circa o mie de oameni au trecut pe lângă el în următoarea jumătate de oră, timp în care violonistul a cântat muzică de Bach, Mozart și Paganini. Trecătorii erau mai toți din aceeași categorie: angajați guvernamentali care se duceau către birou. Consultanți, experți în diferite domenii, analiști politici, contabili, într-un cuvânt funcționari. Oameni cu pregătire medie și superioară, bărbați și femei cu pretenții estetice, judecând profesionalismul proiectat de costumele impecabile, parfumurile discrete și pantofii fără cusur care punctau involuntar ritmul Ariilor de Bach. Muzicantul nu ”le zicea d-alea d-ale noastre”- enervante polci de Crăciun, nici târlâitele country și nici scâțâieli pe două corzi ca văcarii veseli ai Texasului. Cânta cea mai pură muzică, divinul Mozart și paradisiacul Bach. Muzicanții ambulanți sunt o prezență familiară în centrele marilor orașe, iar trecătorii știau că trebuie să se decidă din mers dacă să se oprească și să asculte sau să meargă mai departe. Dacă să dea un dolar din artă-pentru-artă (ori din artă-pentru-milă) sau să treacă mai departe precum preotul și levitul din pilda samariteanului milos. Dar in acea dimineață, alegerea a fost înregistrată de camere ascunse. Nimeni nu a știut că muzicantul din stația de metro era unul dintre cei mai aclamați violoniști ai lumii: Joshua Bell, 39 ani, cântând cu o vioară făcută în secolul 18 care a aparținut lui Fritz Kreisler. Experimentul a fost organizat de ziarul Washington Post și continuă să facă vâlvă chiar și acum, după aproape un an de la derularea lui. Joshua Bell a strâns în acea dimineață 38 de dolari și 25 de cenți. Sute de oameni au trecut și au ascultat din mers sau chiar s-au oprit. Oameni care în mod obișnuit plătesc 150 de dolari să-l asculte pe maestrul Bell concertând. Aceleași piese, aceeași vioară, același artist. Muzicianul primește cam trei milioane de dolari anual din publicitate, înregistrări și concerte. Este adulat în toată lumea iar figura lui de star de cinema face notă aparte în clanul restrâns al violoniștilor de elită. Și cu toate acestea, sub acoperirea anonimatului, nu a reușit să adune nici măcar pentru o masă la restaurantul din vecinătate frecventat de funcționarii Departamentului de Stat aflați în pauză de masă. Poate doar la McDonalds. În Washington Post, ziarul care a organizat experimentul, experții în psihologie și muzicologie s-au războit în teorii și explicații ale eșecului. Cum că vioara ar fi nepotrivită ca instrument de făcut bani în metrou (fostul meu profesor de vioară, Daniel Costea, aflat acum la Madrid, poate să infirme această teorie absurdă), că oamenii erau grăbiți să ajungă la serviciu (dar când nu sunt grăbiți?), că nu au știut cine cântă (păi tocmai aici a fost chichița), că era gălăgie (camerele au înregistrat totuși un nivel acceptabil de zgomot), că în Europa oamenii apreciază mai mult muzica de calitate (experimentul a fost reluat în Berlin cu aceleași rezultate), că elitismul, că așa, că pe dincolo... Absolut nimeni nu a blamat firea. Firea omenească cea de toate zilele inclusiv firea ”nefiravă dar hârlavă” de vineri dimineața, de duminiă seara, de toate zilele. Snobismul de nevindecat, surzenia cronică la Bine și Frumos, orbirea congenitală la Adevăr și Calitate. Egoismul. Nesimțirea. Păcatul. Fuga de Johann Sebastian Bach neapreciată pentru că există fuga de Dumnezeu. Mi-am adus aminte de experiment trecând săptămâna trecută prin fața acelei stații de Metro, în Washington, împreună cu colegii din corul ”The Herlads of Hope”. Cântasem pentru personalul Ambasadei României la Washington și apoi am dat o raită prin centrul capitalei. Era frig și noapte, nu erau prea mulți trecători și nici muzicanți ambulanți prin preajmă; doar turiști întârziați să vadă decorațiile de Crăciun și eșafodajul din fața Casei Albe construit pentru festivitațile de ”ungere” a noului președinte, Barack Obama. Plus gărzile de la intrarea bastionului politicii mondiale. Ne-am apucat să cântăm ca să ne mai încălzim: nimeni din preajmă nu s-a sinchisit. Mă întreb ce-ar fi zis dacă ceream găzduire și ajutor pentru o prezumtivă tânără colegă de cor, însărcinată, cu numele Maria și pentru soțul ei Iosif? În afară de Casa Albă nu mai era nici un grajd prin apropiere... Ovidiu Rădulescu