Timpuri noi, vremuri grele

Nicio pisică de pe strada mea nu are ochii la fel. Unul strălucește parșiv. Celălalt e tot timpul gri. Lătratul câinilor se schimbă zilnic și de-aia mereu mă întreb dacă n-am greșit adresa. Noroc că-mi recunosc casa după chiștoacele de țigări din fața geamului; e văruită cu insomnie, o culoare ciudată de lehamite tristețe și gri. Eu sunt casa mea. *** Când eram mică am învățat că-n gri se adună totul. Plângeam când amestecam plastilina multicoloră și rezulta doar un ghemotoc gri. De-atunci știu că norii dinainte de furtună sunt curcubeul când se amestecă. Însă acum râd. Am crescut. Acum dacă mi-e scârbă beau vodcă, vomit gri și-mi spun că-i curcubeu. *** Mâ gândeam să inventez un nou curent literar: căcărezismul sau lașitismul ca să avem din nou \"artiști consacrați\", \"monștri (s)acri\". (mai mult monștri decât sacri); ne închinăm prea mult fantomelor și trecutului deși ne-au arătat spatele pe veci fără să mai clipească. (Oare așa e... Nemurirea?) Suntem grei de cap pentru că uităm greu, iar acum curentele sunt doar manelare: \"Mie îmi place poeții toți. Până și cei care nu scrie nimica.\"