Terminus

Uneori, mă trezesc noaptea visînd că beau ceai de cimbrișor. Cimbrișorul este o plantă aromată care e foarte bună de ceai și care crește la altitudini mari, adică la munte dar numai în țările în care sînt munți. Dacă te trezești noaptea visînd că bei ceai de cimbrișor, avînd în vedere că majoritatea oamenilor visează că zboară sau că sînt vedete în culmea gloriei, înseamnă că ai o gîndire avant-gardistă și-ți pui probleme inedite și complexe. De pildă: cum arată lumea din perspectiva unui fir de cimbrișor? El are o familie, o mămică, un tătic la care le e dor să-l revadă și habar n-au că a sfîrșit în fiertura unui domn de la oraș? Oare plantele de cimbrișor au o formă elaborată de educație a generațiilor tinere prin comunicare tactilă la nivelul rădăcinilor și oare există cimbrișori psihologi care scriu tratate voluminoase despre tot felul de probleme? În cazul ăsta, bibliotecile publice ale cimbrișorilor ar fi organizate, probabil, de-a dreptul în mușuroaie iar furnicile bibliotecar ar fi caracterizate de amabilitate, competență și eleganță în exprimare. Într-o asemenea conjunctură, pentru cimbrișori, echivalentul fenomenelor meteo extreme la specia care scrie cărți despre cum visează că bea ceai de cimbrișor este bălegatul vacilor, păscutul oilor și pipilicul cățeilor rătăciți prin peisajul alpin. Iar în situații de criză, cimbrișorii se adună în jurul unui foc de afine și adorm doar după ce găsesc soluții la problemele puse pe tapet (deși ei nu cunosc tapetul). În adîncul celui mai adînc somn, e sigur că un cimbrișor visează că bea ceai de om și începe să scrie despre oameni și problemele lor. E greu de crezut că m-ar putea convinge cineva de ceva. Visele cu ceai de cimbrișor sau oricare altele sînt singurele lucruri importante și nici măcar la ele nu țin deloc. Nu țin deloc la lucruri. Cînd eram mic, tata mă bătea pentru că rupeam ghetele cele bune, hainele de sărbătoare și caietele dictando și eu l-am iubit foarte tare. După aia, din lene, eu n-am bătut pe nimeni, decît din obligație profesională. Mi-e așa lene să bat pe vreunul sau să mă contrazic cu cineva că nici măcar nu sînt disponibil pentru relații interumane: nu poți să ai relații strînse cu cineva pe care nu-l bați sau nu-l contrazici, alea sînt relații superficiale cam ca relațiile cu gîștele pe care le hrănești pe lac. Așadar, sînt singur: mor de lene și nu-mi place să am relații cu gîștele. Asta s-ar numi dilemă, adică un fel de chestie complicată din care, dacă ai ieși, ți-ar părea rău că ai ieșit și, dacă nu ai ieși, iară ți-ar părea rău, nu neapărat că n-ai ieșit da’ ai avea așa, un fel de regret. Da! Mai ales regretele le urăsc. Sîntem o specie de regretaci, cred că de-aia o să și disperăm și dispărem pînă la urmă, nu de la bomba atomică sau de la încălzirea globală. În toate filmele de la TV e cîte o tîmpită care plînge după cîte un tîmpit, indiferent de natura relațiilor dintre ei și viceversa. Nu poți să faci o plimbare de o jumătate de oră -îndiferent de oră- în parc fără întîlnești cel puțin trei înmuietori de batiste de ambe sexe. Cred că, numai într-un an, mucii și lacrimile de la regrete ar putea să înece piramida lui Keops, turnul Eiffel și circuitul de Formula 1 de la Monte Carlo. Și statuia Libertății, că cel mai mult se regretă în filmele americane. Așadar, nu regret nimic. Mă piș, mă... cutare, mă... cutare și nu regret. Transpir foarte tare vara, e singurul fluid transparent pe care-l produc și nu regret. Ultima dată am lăcrimat în burta lu’ mama cînd a avut ea pofte și-a mîncat cîrnat fript cu un muștar așa de iute că-mi iese și acuma pe nas cînd îmi aduc aminte. Și mama nici măcar n-a murit din indigestie pînă la urmă, a murit din cu totul și cu totul alte motive, după ce mă expulzase pe mine în lumea asta de regretaci amatori că nici măcar la asta nu se pricep, ăștia regretă cu aerul că sînt înghesuiți în autobuz sau că i-au călcat iubitele pe bătături la dans. Cînd faci un lucru pentru prima dată după optzeci de ani, aproape că ești emoționat. Azi-noapte m-am căcat pe mine pentru prima dată după optzeci de ani. A fost catifelat, cald și a mirosit a lapte acrit. Am visat leagăne, călușei, cutii muzicale, turtă dulce și un fluier de polițist. M-am trezit cu privirea în ochii verzi ai Olgăi. Mi-ar fi plăcut să spună „te-ai căcat pe tine”. Dar ea nu face reproșuri. S-a chinuit să mă care în baie, m-a așezat pe scaunul meu de duș, m-a spălat cu grijă, m-a pudrat cu talc pe coaie, a schimbat așternuturile. A fost o zi oarecare. -Să știi că există pempărși speciali pentru bătrîni, i-am spus. Ia bani și du-te cumpără! –Vreți d-voastră? –Da, vreau. Am să mă cac pe mine în fiecare noapte care mi-a mai rămas. E ultima mea plăcere, n-o să mi-o răpească nimeni. Pempărșii sînt doar o manieră decentă de a-i spune Olgăi că e o femeie cumsecade. Trupul amorțește și-l uiți. Mintea e un cinematograf din care nu poți ieși. Ești silit să vezi toate filmele, nu ai răgaz, nu poți întoarce privirea, închizi degeaba ochii. Un uragan de filme montate de diavoli beți. Un cazan clocotind pe care nu-l poți scoate din cap. Merită să mori fie și numai să o faci să tacă. Olga a și-a adus copiii să-mi spună noapte bună. Copiii îmi plac, ei se uită la mine cu o privire lipsită de milă, copiii sînt cruzi, sînt vii, necastrați. -Ai învățat să citești? -Da, spune Tudor, am opt ani, deja citesc o carte. Tudor arată de parcă ar atîrna. Parcă ar avea un cui la spate de care atîrnă și cuiul merge cu el peste tot. Cred că nici nu poate dormi pe spate din cauza cuiului. “Pacientul în vîrstă de 87 de ani este cunoscut cu PAR și cu gonartroză secundară bilaterală operată pe partea dreaptă în alt serviciu (artoplastie cu PT – 2003). În 2008 în urma unui traumatism s-a diagnosticat luxatia PT genunchiului drept cu degradarea montajului, redusă inițial ortopedic. Pe 10.03.2008 s-a practicat ablația PT și datorită suspiciunii de proces septic local s-a montat un spacer de ciment acrilic. S-a instituit tratament antibiotic. Pe 27.03.2008 s-a practicat ablația spacerului de ciment și artroplastie cu PT tip modular genunchi drept și refacerea cu allogrefă masivă osoasă a femurului și a tibiei. Pentru sutura plăgii a fost necesară prelevarea de autogrefă de fascie gambieră. Evoluția postoperatorie a fost favorabilă. Recomandări bla, bla, bla.” Doctorii sînt simpatici, cum se chinuie ei să pună pe roate orice hoit care le vine la îndemînă. Iar eu sînt un hoit de lux, numai ultima proteză m-a costat vreo zece mii de Euro. Plus ce-am lăsat prin spital în două luni de internare, anesteziști, asistente, chirurgi, brancardieri. -Domnule general, nu trebuie să vă fie frică, anestezia e cît se poate de sigură, a spus anestezistul după ce și-a luat plicul. -Te bag în pizda mă-tii, i-am răspuns. Þi se pare că fac pe mine de frică? N-am nici o frică, numai dureri care mă scot din minți. Dacă ești meseriaș, fă să țină anestezia aia cît mai mult. Am trecut prin trei anestezii generale și am avut nefericirea să mă trezesc din toate trei. “Numa’ atîta te blestem, a gemut unul după o noapte de anchetă, să nu mori în somn”. I-am tras un dos de palmă de-a scuipat vreo trei dinți. În amintirea lui tata, să putrezească ușor. Trag după mine un picior la fel de inutil ca o păpușă de cîrpe în tratamentul cancerului mamar. Sînt la a doua proteză mobilă de genunchi și dacă trăiesc destul să rod și bucata asta de fier, o să-mi pună o proteză fixă. Cu speranța că, poate, la a patra anestezie generală...