Leonard Ancuta

un text inversunat, scris dupa cum imi pare mie dintr-una dar care are suficient nerv sa se sustina pana la capat. poate ca nu urmeaza o anume linie, imaginile par cumva disparate, aglomerate, dar se simte revolta sociala, se simte drama omului prizonier in sistem si dorinta de eliberare, chiar daca finalul e usor patetic si exprima o oarecare neputință. in orice caz, scriitura de aici aduce un nou suflu, o alta voce pentru ceea ce inseamna poezia sociala si-mi place cavalcada asta de cuvinte care se abate ca un suvoi ametindu-te.

multumesc pentru apreciere domnule mihalache. m-am tot gandit dupa ce am scris daca sa pastrez acea ultima chestie de final si iata ca am pastrat-o, chiar daca poate parea cam patetica. dar ea intareste intr-un fel ideea centrala din poem, pentru ca asa cum se vede,personajul principal al scrierii este un om care observa si omul acela sunt eu.

La mulți ani, cu drag, sănătate și multă fericire! Și orice altceva îți mai dorești!

eu cred ca atitudinea e suficienta, atitudinea inseamna actiune. ar fi reprobabil sa-i reprosezi cuiva ca scrie si nu face in conditiile, sa zicem, in care nu e chiar in focarul actiunii din simplul fapt ca poate e (ipotetic vorbind) intr-un spital, intr-un scaun cu rotile sau la borșa (nu la schi, ci la el acasa). atitudinea pe de o parte, mesajul, forma, puterea de transmisie sunt mult mai importante decat simpla prezenta la un eveniment social unde unii sunt eminamente activi iar altii au venit la socializare sau pur si simplu sunt gura casca. apreciez poemul tocmai ca are contextul potrivit, nervul care trebuie si deschide catre ceea ce mi se pare ca intreg publicul doreste.

e multa atmosfera in text, asa ca o promisiune, plus ca dincolo de cuvinte, in substanta lor mai e o poveste, una dura, despre saracie, despre conditia artistului, despre destin si despre dragostea de ideal vs dragostea fata de dzeu. e un text mult mai bogat pe dinăuntru decat pe afara si asta ma face sa rezonez cu el. in plus observ o schimbare la tine, o anume delicatete introdusa aici fata de alte texte unde esti mai direct, aici esti mai mult rezonanta. pe scurt, imi place, invit la lectura.

io personal n-am inteles mai nimic. nici ce se petrece, nici cine e cu adevarat ceasornicu nici mina, plus ca dai prea multe explicatii aratand ca stii tot dar nici nu sunt f luminat plus ca actiunea treneaza iar apoi se precipita, cam ca un acordeon. ar trebui sa acorzi mai multa atentie actiunii, povestii, asa pare rupta din alta poveste.

e-o reala placere sa te trezesti cu un text ca asta, mai ales ca aici se simte claritatea in toate cele.

sunt doua zone diferite in poem. citeste cu voce tare ca sa vezi. in prima strofa eu-l actorial se adreseaza cititorului, in a doua se adreseaza cuiva anume. as putea spune ca e o greseala de logica poetica des intalnita si face ca poemul tau sa para in fapt doua texte diferite. mai gandeste-te.

primele doua versuri reusesc, dar apoi sunt cam multe chestii mult prea uzate. uneori e mai bine sa mai astepti pana ai energia necesara ca sa-ti surprinzi cititorul dar pana la urma cel mai cinstit e sa fim corecti fata de noi insine.

textul e bine scris, se susține, dar are un aer prafuit, invechit din cauza inversiunilor sau a unei exprimari lipsite oarecum de curaj. imaginile au un aer cam straveziu si nu ofera impact - ar merita o updatare la nivel de expresie, asa am impresia ca citesc un poem scris acum 80 de ani. dar in ansamblu, la nivel de idee, se sustine.

legatura dintre prima si a doua strofa. apoi nu inteleg cum vine chestia cu cersetorul impuscat in police, plus ca mi se pare cam desuet ca elemnt poetic. dar imi place invierea si intoarcerea pe dos, insa cum am spus, nu pot sa leg de ce urmeaza mai ales ca finalul e cu copii.

dreptate claudiu, prima strofa e buna si te astepti sa continuie in aceeasi voce. cumva asteptarile sunt date peste cap si asta e bine dar se pierde farmecul initial, vraja aia.

ar fi oschimbare dramatica dar nu strica sa ma gandesc. merci de trecere si sugestie.

un an nou plin de bucurie. e o onoare pentru mine sa stiu ca-mi apreciezi poemul si cred ca nu-i nici un bai daca nu ai avut chef de explicatii suficiente pentru o actiune care la urma urmei nu aduce valoare in plus poemului. ce-i mai important pentru mine e faptul ca iti place, ca am reusit sa transmit si sa ma comunic pe mine. toate cele bune si te mai astept pe aici.

asocierile sunt indraznete. nu stiu ce efect au asupra altora, dar mie imi plac. dar in acelasi timp parca, luat ca intreg, nu are suficienta forta. poate ca finalul, care desi ingenios, nu-mi da satisfactie.

e ca, cel putin in cazul matrioșkăi, adevarul are reflexe heidggeriene, care de altfel se trag din vena platoniciană. adevarul ca stare-de-neascundere, care pentru o matrioșka perfecta ar trebuie sa fie infinita, sau macar sa tinda catre o infinitudine (cea ce se poate intampla in cazul unei femei vii, care ascunde in ea tot atatea posibilitati cate ii poate oferi sansa, destinul, providenta sau alta forma de liber arbitru sau intamplare. si pana la urma dezvelirea ca nastere poate fi o stare de neascundere, poate fi o relevare a adevarului la fel cum poate foarte bine sa fie doar un singur fragment si adevarul plenar sa fie de fapt cu totul altul - prin participarea la un sistem, prin referentialitatea la un alt punct central, prin completarea tabloului atat in spatiu cat si in timp, cu toate implicatiile posibile - mergand pana chiar la o noua aparitie mesianica sau dimpotriva, o noua revelatie stiintifica etc. in fapt adevarul, in povestea asta este doar o revolutie, un razboi de guerilla, de cucerire, de descoperire a cat mai multor elemente care sa faca imaginea intreagă (atat cea interna, cat si cea externa).
mda...

de ce cred eu ca nu asa se face arta

1. exprimarea e defectuoasa "cu urechile mai mari decît gura",e saracacioasa "o listă neagră mai neagră" plus "o vara fierbinte masi fierbinte" care indica lipsa de imaginatie;

2. lipsa unui mesaj, a unei comunicari, a unui ceva de spus al autorului catre cititor. de fapt acest lucru exista, dar mi-e greu sa primesc un astfel de mesaj: "voi fi doar o lolită pe care ti-e ușor s-o-mblânzești ghinion ne-am futut peste tot dar în vis tu nu m-ai avut niciodată"- probabil unele fete s-ar putea regasi aici, desi e o chestie f subtire, ieftina, cu o morala mai grosiera - dar daca tot exista tendinta asta de a recunoaste, iata ca avem de a face cu o victimizare, cu un patetism oarecum favorabil, care intr-un fel mie imi suna mai degraba a minciuna decat a adevar, a prefacatorie in lc d autenticitate - a pseudovaloare - adica in loc sa avem de a face cu repere ale adevarului suntem in sfera nonvalorii si a efemerului, a trairilor ieftine si de scurta durata. nu zic ca acest aspect nu poate fi insa exploatat in poezie, dar probabil trebuie abordat altfel, mai adanc atat emotional, cat si estetic.

3. nu ma deranjeaza aerul confesional, de obicei asta inseamna o apropiere voita din partea autoruilui, o imprietenire a autorului cu cititorul tocmai pentru a permite o discutie, o comunicare mai lejera, mai intima. tocmai de aceea mi se pare foarte futila comunicarea, egoista si perversa, pentru ca in loc sa aflu ceva cu adevarat maret, autorul imi spune cum i-a tras-o cineva care nici macar nu i-a tras-o, desi parca mai are vreo importanta, pana la urma aici ar putea aparea si parerea lui care sa sustina contrariul, dar deja suntem prea aproape de un subiect de cancan sau click sau pe aproape. in concluzie poemul e mai degraba o teapa, un timp pierdut in care asteptarile mele poetice sunt inselate printr-un truc poetic. mai demult, mi se parea ca exista o valoare si in aceste incercari dar cu timpul m-am inselat. tot am incercat sa imi aduc aminte ceva, sa gasesc ceva in mine care sa se asemene cu valoarea si care sa fie demn de retinut atat referitor la poemul de aici, dar mai ales la atatea altele scrise de autor pe acelasi calapod si cu aceleasi mize ieftine.

sper sa nu mi se ia in nume de rau, dar mie imi place poezia, de aceea uneori consider ca e normal sa intervin si sa ma exprim in numele parerilor mele despre cum nu trebuie sa fie poezia.
multumesc de intelegere.

ala e sarutul lui klimt, nu cred ca se potriveste mai bine, tinand cont de cum incheie martianul.

pe care l-am gustat, chiar daca nu in intregime. probabil peste o vreme vei pune foarfeca pe el si vei mai elimina din surplus (primul, cel cu pixul, alte cateva alungiri nefolositoare - macelar neprofesionist, eu mi-am potolit viata sorbind moartea, care e inerenta cumva primeia si ii cam taie din forta, ar trebui eventual lasata brută - eu viata) insa chiar si cu astea, care la o adica sunt de gustibus, in opinia mea, poemul aduce un fior puternic si o expresivitate maladiva dar revelatorie. are tarie si exprima o durere concentrata, sugestiva prin copil, avort, tata. cred ca am sa mai revin in pagina ta, sper ca linistea sa mai anunte inca un avort (sper sa fie numai poetic, altfel e grav).

io cred ca ai vazut blindness cu julianne moore si de acolo cu orbirea pe dinauntru si albul...